joi, 7 noiembrie 2013

Meseriașii


Undeva pe strada Traian, la parterul unei clădiri vechi, stau aliniate patru ateliere de meşteşugari. Câte o firmă deasupra vitrinei anunţă cu ce se ocupă fiecare: croitorie, plăpumi-tapițerie, geamuri-oglinzi-rame, blănărie. În oraş atelierele acestea sunt tot mai puţine. Probabil am auzit fiecare dintre noi la un moment dat o replică de tipul: "nu ştii vreun cizmar, al meu s-a mutat?". Amintirea atelierului de odinioară e păstrată o vreme de firma care anunță că acolo a fost un atelier, la parterul unei clădiri interbelice sau al unui bloc comunist sau undeva în vreo piaţă. 

Deocamdată pe strada Traian situaţia e alta. Cele patru ateliere, a căror vitrină e luminată de soarele de dimineaţă, deschid porţile în zilele de lucru, meșteresc la treburile lor şi aşteaptă clienţii. În faţă la atelierul de tapiţerie se întâmplă mereu câte ceva. Azi în fața atelierului un bărbat așezat pe un scăunel mișca ritmic pieptenii unui darac făcând un nor pufos de lână scărmănată. Sub soarele primăvăratic de noiembrie, câlții de lână dintr-o saltea veche se transformă în lâna mitică de aur. Domnul de la darac împachetează frumos explicaţia despre cum se scarmănă lâna. Tragem două duble și o prezentăm pe a doua, cea frumoasă, fără căciulă:


 

În atelier mă întâmpină meseriaşul, domnul Mihai. Un om de o extraordinară bunăvoință care zâmbeşte cu toată faţa. Îngăduie să îmi povestească câte ceva despre meşteşugul lui deprins în familie de generaţii (mai jos conversația). Îmi dă oferta cu serviciile lor, dacă tot am posibilitatea să o postez pe Internet.Vine la clienți dacă este nevoie și repară ce trebuie să fie clientul mulțumit (canapele, fotolii, saltele sau plăpumi și perne pentru cine mai are modelul acesta).




Mai apoi trec prin atelierul geamgiului şi vizitez atelierul de blănărie. Și la blănărie meșteșugul este transmis în familie, fiul domnului blănar are la rândul lui atelier de blănărie pe Moşilor vechi. Lucrează tot ce este cu blana în afară dar și haine de piele. Mai mult cereri de reparații și transformări în ultima vreme. Nu mai sunt blănării cum erau odată, remarcă domnul.


Mă întorc prin atelierul cu geamuri şi oglinzi. Se pare că toţi geamgii sunt din nişte sate pe lângă Cluj, aşa îmi spune domnul care vorbeşte puţin cu un alt grai. Domnul nu doreşte să apară la televizor sau altceva dar îngăduie să îmi povestească despre satul lui şi să îmi citească o poezie din monografia satului natal, Mărgău.

Meşterii trec dintr-un atelier în altul, vecinii şi cunoscuţii trec şi salută. E dute-vino la ateliere şi e o anumită atmosferă de comunitate, un fel de Tache, Ianke și Cadîr mai contemporani. După cum îmi povestea domnul care scărmăna lână care este pensionar, vine pentru că îi face plăcere.

În perioada interbelică era greu să găseşti un meşter bun care să fie dispus să îţi primească copilul ucenic la vârsta la care de obicei erau trimişi în ucenicie, cam pe la 12 ani. Era o strategie bună pentru cei care aspirau către ocupaţii de oraş. După cum plastic explica Lina care a urmărit perseverent să îşi trimită toţi cei 6 copii la ucenicie, să înveţe carte "să [nu] îi bată vântul în fund pe brazdă". În perioada comunistă şcolile profesionale şi de arte şi meserii au preluat acest rol. Azi şcolile profesionale sunt material pentru discursurile politicienilor ca o soluţie posibilă pentru integrarea profesională a tinerilor fără să se întâmple ceva mai palpabil decât un discurs. Care ar fi meseriile actuale pentru azi? Cum și cine le-ar putea învăța?

Cele mai populare ocupaţii de orăşean de azi se desfășoară destul de mult într-un spațiu virtual, manevrând obiecte virtuale. Nu a fost ușor să îi explic bunicii (o blănăreasă de 93 de ani) cu ce mă ocup eu, nu știu încă dacă are o imagine prea clară. "Adică nu fac nimic concret!", stau şi scriu la calculator hârtii şi stau pe Internetul (ce-o mai fi și ăla). Pentru bunica meseriaşul e meseriaş, e o categorie aparte bine cotată. Un meseriaș bun dezvoltă o anumită etică a muncii lui, are respect pentru lucrul bine făcut, știe că munca lui depinde de recomandările clienților. În altă ordine de idei, e aproape terapeutic să faci ceva concret, să faci ceva cu mâinile tale. Speculând nevrozele corporatiste de cobai ce învârt roți virtuale, trainingurile companiilor încearcă să aducă oamenii în spații concrete, făcând lucruri concrete: ateliere de tot soiul în care oamenii fac ceva cu mâinile lor. Încă fabulez că aş putea să am un război de ţesut, că aş ciopli lemn, că aş face haine...

Domnul Mihai, tapiţerul


Istoria personală povestită de domnul Mihai e aliniată vremurilor parcurse de România în perioada despre care el povestește : de la perioada comunistă când nu prea găseai de nici unele de pilotă nu se auzise și plapuma tradițională era o zestre mult prețuită; elanul construcțiilor de după 2000; criza de după 2008 care lasă oamenii fără obiectul muncii și împinge un număr semnificativ dintre români să caute de muncă în afara țării. 

De cât timp vă ocupați de meseria asta?
Aa, păi de 45 de ani. Păi da, că am peste 60 de ani.

Mulți înainte!
Mulțumesc la fel!

Cum ați învățat meserie? Îmi povestiți puțin?
Da, sigur că da. Am învățat de la niște oameni care erau la vremea aceea mai în vârstă, puțin rude cu mine. Și totul s-a învățat, nu era ca acuma, adică cum era, omu’ venea dimineața, la 7 la atelier nu venea cum vine tineretul ăsta acuma la 9 sau la ... Spălam și geamuri, făceam și meserie, mă duceam și unde mă trimetea meșterul și tot așa … Meseria se învață, se învață greu … da’ dacă ești băiat serios și vrei să muncești se învață ușor. Eu am mai avut un frate care a fost plăpumar, salterar … care a murit săracu’  … acum noi lucrăm cu ce aduce clientul: plăpumi, perne, saltele, scaune, fotolii și lucrăm cu juma de preț. De ce? Că e criza asta, oamenii sunt foarte amărâți, foarte dezamăgiți de sitemul ăsta, de viața asta și cât de cât avem de lucru să ne plătim datoriile și să ne mai rămână și nouă acolo de … existent noastră.

Ce lucrați?
Reparăm canapele, reparăm scaune, indiferent dacă sunt mai deosebite, mai simple, uși capitonat, tâmplărie, dulapuri ... ce are nevoie clientul ... tapițerie de orice fel, canapele, fotolii, scaune, saltele. Uitați cum e alea, le desfacem, le facem din nou. Așa ... uitați cum ar fi aicea plăpumi, perne, saltele pentru copii. Le dărăcim lâna din nou, la unii clienți care au saltele și le facem la comandă. Deci să zicem în loc să le luam ... dacă ar fi 300 de lei le luăm 150 de lei să le facem și să fie toată lumea mulțumită.

Unde v-ați născut?
Eu m-am născut în București chiar aici în sectorul ăsta 3, suntem neam de neam de bucureșteni.

Și părinții dumneavoastră cu ce se ocupau?

Păi tata a fost plăpumar, am avut un unchi care era tapițer ... și am învățat mai multe. Eu nu am avut numai o meserie, am învățat mai multe că așa era pe timpul lui nea Nicu, se învăța mai multe, erai policalificat. Eu știu să fac și o croitorie, știu să fac și o marochinărie, în afară de meseria asta care o știu de mic copil de la 12, 13 ani.... Așa că vă rog frumos dacă aveți ... cum aveți dumneavoastră prioritate să ne dați pe internet. Noi lucrăm foarte serios, oameni la locul nostru, venim când trebuie la client, nu amânăm , nu luăm bani aiurea decât .... deci am spus o vorbă, e vorbă, ca să mă înțelegeți. Ca românu’, ca ardeleanu’ păi da... Facem la comandă dormeze, diferite paturi cum vrea clientul.


Cum era pe vremuri în București când ați învățat dumneavoastră meserie?

Era foarte greu pe vremurile astea, cu 30 de ani în urmă, dar totuși era de lucru. De ce era de lucru? Pentru că era economie, aveam loc de muncă, aveam intreprinderi, se putea lucra. Și eu dacă la timpul ăla îmi dădea 150 de lei ca manoperă pentru o plapumă vă dați seama că banii ăia aveau o valoare extraordinară, acum nu mai au nicio valoare știți, nu mai are e slab de tot valoarea care este acuma. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu și dacă suntem serioși și corecți ne descurcăm. Că pe timpuriPe vremuri aproape toate erau naturale, și materialul ăsta [îmi arată un fel de salteluță desfăcută care este în lucru] are 40 de ani și e mai bun decât ăsta cu care lucrăm acum și ăsta la fel și o reface și este mai bune decât ce este acuma. Că totul acum este sintetic și e totul de plastic.


Se făceau mai trainic lucrurile.

Se făceau mai serios și mai bune, din ce cauză? Că era și materiale mai bune si omul lucra, că dacă vedea clientul că pui materiale ca lumea și solide îți plătea, îți dădea și încă ceva în plus. Și aveam de lucru în prostie, aveam câte o lună programare.


Cam în ce ani se întâmpla asta?

Cam din 75 până aproape în 90, că pe urmă a fost cu revoluția. Munceam câte 12 ore pe zi dar eram mulțumit că aveam ... că eu am cinci copii, vă dați seama ...


Să vă trăiască!

Sarut mâna! Și pe toți i-am crescut foarte bine, aveau toți ce le trebuie, tot, tot ce le trebuie.


Și vreunul din copii știe meserie?

Da, da, am un băiat care are 40 de ani și care are și el cel puțin 25 de ani de meserie că îl iau de la 13 ani cu mine. Da și face plăpumi, tapițerie, canapele, saltele, face de toate. Dar ce să vă spun că nu prea mai e treabă cum era și băiatu’ săracu’ vrea să plece din țară, să se ducă să lucreze acolo.


A aranjat ceva?

Da are un prieten. Are un prieten care e plecat de vreo cinșpe ani. A zis: ”domne, mă duc în Danemarca să vedem ce găsesc pe acolo. Poate găsesc să iau și eu 1500, până în 2000 de euro cu chiria, cu nuștiu ce tot îmi mai rămâne și mie.” Sunt cuminți, i-am crescut frumos, ca lumea dar asta e situația la noi în țară, economia e la pământ. N-am nimica cu președintele ăsta dar până în 2008 a mai mers balanța, că aveam șantiere, lucram saltele multe, lucram perne, garniture de pat. Acum nu mai ai ce să mai lucrezi că șantiere nu mai sunt, locuri de muncă e ceva dezastru, și așa mai departe.
 

 

4 comentarii:

  1. Salut,

    Iti urmaresc atenta post-urile de pe blog de ceva vreme. Imi place cum scrii, ma inspira! Asta m-a determinat sa-mi deschid si eu un Blog. Mi-ar face placere sa intru si eu in comunitatea voastra cu o tematica cel putin indrazneata. Incerc sa astern cuvintele intr-un mod cat mai savuros pe: http://delicii-masaj-erotic.blogspot.com/
    Te invit sa facem schimb de link-uri in Blogrol. Asta daca iti place desigur cum scriu.
    Eu sunt la inceput dar sper ca vom fi prieteni pe viitor.
    Daca esti interesat contacteaza-ma la adresa: giuliadelicii@yahoo.com
    Daca esti pe Facebook acolo sunt si eu! Mi-ar face mare placere sa ma adaugi la prieteni. Adresa mea de Facebook este: https://www.facebook.com/giulia.delicii
    Eu am sa te urmaresc in continuare! Tine-o tot asa!

    Cu stima,
    Giulia Teodorescu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună ziua, atelierele acestea mai sunt încă acolo? Multumesc

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună ziua! Nu știu dacă mai sunt atelierele acolo, dacă ajung pe acolo revin cu precizare. Scuze pentru răspunsul întârziat, din păcate a trebuit să iau o pauză cu acest proiect dar voi reveni chiar dacă au trecut câțiva ani căci datele acestea despre social sunt bune și după ce trece ceva timp peste ele.

      Ștergere