vineri, 29 iunie 2012

Amintiri de Ziua Dunarii



Ziua Dunarii, care se anunta cu ospat decandent si rascolitor de amintiri, m-a provocat sa caut fotografiile vechi de pe vremea cand am inceput sa mergem in Delta Dunarii. Aceasta se intampla la inceputul anilor '80, vreme in care parintii mei au inceput sa viziteze o familie de ucrainieni din Dunavatu de Jos. 

In timpurile acelea, multi oraseni (mai cu seama cei care nu aveau rude la tara) se ”inrudeau” cu familii de la tara facand schimb de ce avea fiecare: servicii de oras (de exemplu servicii medicale) si anumite produse care se gaseau in special la oras (cafea, tigari, medicamente, tesaturi, alcool, benzina…) pentru mancare proaspata si buna de la tara. Pe fondul acestor schimburi oamenii dezvoltau atasamente puternice, caci sprijinul era pe bune si raspundea unor nevoi foarte stringente. Ai mei s-au ocupat cu mare dedicatie de gazdele noastre din Dunavat cand aveau nevoie sa vina la spital in Bucuresti, iar noi plecam de la Dunavat cu sac de peste, mistret, blani de enot si bizam. In acele vremuri de mare austeritate, sau sa zicem de-a dreptul foamete, pentru Romania inflorea o economie subterana care permitea oamenilor sa supravietuiasca. 

Asadar, ”parteneriatul” pe care ai mei l-au cladit cu familia de ucrainieni din Dunavatu a facut ca vreme de aproape 10 ani la rand sa petrecem lungi vacante in Delta Dunarii, pentru mine ramanand o impresie puternica ca am avut bunici in Delta (aceasta dupa ce cativa ani ma uitam cu jind cand  copii de la bloc plecau vara ”la bunici, la tara”, ai mei erau in Bucuresti…). Tata era pescar mare asa ca treaba asta se potrivea de minune, de altfel asa a pornit totul. Niste rude ale noastre ne-au prezentat familiei de urcrainieni care ne-au invitat sa ii vizitam si-am tinut-o tot asa. 

Cat timp au fost fara copii ai mei au avut Mobra, apoi cand s-au facut mai familisti au luat motocicleta cu atas. Primele drumuri, pana ne-am boierit cu o masina, le-am facut cu motocicleta cu atas. In atas incapeam eu si frate-miu (la primul drum eu aveam 6 ani si el 3 ani), erau ceva bagaje si la picioarele noastre si pe atas, nu stiu cum, incapea asa tot calabalacul necesar pentru sederea in Delta 3 – 4 saptamani. Drumul dura cam 6 ore pana la Dunavatu, cu motorul toate haraboaiele si doi copii in atas. Tin minte o ploaie teribila de vara care ne-a prins la un moment dat, cu cateva sate inainte de a ajunge la Dunavatul de Jos. Ploua asa de tare ca tata a fost nevoit sa opreasca motorul. Ne-am refugiat sub un copac pe marginea drumului si ai nostrii ne-au acoperit cu o mare folie de plastic. Numai ca acel copac era in dreptul unei case si din casa a iesit gospodina si ne-a zis sa trecem odata in casa ca o facem de ras in sat. Cum sa lase oamenii in ploaie si cu copii dupa ei. Asa ca am intrat si binenteles ca s-a intins o masa pentru plouatii oaspeti.



Casa lui T si A din Dunavatu de Jos era undeva la capatul satului, drumul se termina acolo unde incepea balta. Acum in locul acelei case este Hotel Egreta.


Cum intrai in curte se vedea casa ingrijita si gradina plina cu de toate care cobora in jos pana la balta unde T tinea lotca. De acolo pleca catre sectia de pescari* aflata pe canalul Dunavat si tot acolo ne ducea si pe noi. O zi - doua la venire si plecare stateam in Dunavat. Stateam in camera buna cu rapirea din Serai pe perete iar A ne rasfata cu tot felul de bunatati. Dupa masa, si noi si nepotii balai ca niste pui proaspat iesiti din ou, primeam felii de paine de casa proaspata, unsa cu unt de casa si miere. Mierea o lingeam si ceream supliment pretinzand ca s-a scurs de pe felie. 

Cand in sfarsit ne pregateam sa plecam la sectia de pescari lotca lui T se umplea ochi cu noi si haraboaiele noastre si dura ceva mai mult de doua ore sa ajungem pana la sectie. T avea rame la lotca dar si un motoras care ne ducea incet la destinatie. T avea si o canuta de tabla pe care o tinea in lotca si cand ii era sete bea apa din canal si ne oferea si noua.

Tata pleca in zori la pescuit, mama facea plaja si pregatea masa, in timp ce noi haladuiam.


Era plin de pomi fructiferi care erau perfect copti cam la vremea cand ajungeam noi, piersici si niste prune galbene foarte dulci si zemoase. Pana la ora pranzului mergeam la pescuit de bibani cu undite facute din trestie, erau niste helestee in care bibanii cresteau ca niste monstrii si nu se lasau prea usor scosi din apa. Seara prindeam sabioasa (obletei) care veneau la pontonul unde se spalau vasele. Alteori traversam pe malul celalat, era un loc cu nisip acolo unde ne placea sa facem plaja. Mergeam cateodata si cu pescarii prin balta sa verifice vintirele sau sa arunce prostovolul. Nu de putine ori l-am vazut pe T mergand in locuri precise pentru a arunca prostovolul, scotand cat ai clipi crapi si somni imensi. Am vazut de cateva ori pescarii venind cu somni mari cat lotca.


Initial pescarii s-au distrat pe seama tatei care vroia sa pescuiasca cu bețele, pana cand a inceput sa afle locurile si sa vina si el cu capturi serioase seara.


In unii ani T ne-a dus la rudele lui din Sfantu Gheorghe. Acolo am aflat si am gustat totemii, aveam pe atunci la masa: cega, pastruga, morun, nisetru, calcan. Tot de acolo am mers intr-un an la insula Popina pe lacul Razim cu doua barci mari de iesit pe mare. Nisipul era alb si culorile cerului si apei fantastice, era acolo un aer de inceput de lume. Toata poezia s-a stricat atunci cand T a simtit ca se porneste furtuna, ne-a imbarcat pe toti in mare graba si a pornit in tromba sperand sa nu ne prinda furtuna pe lac dar ne-a prins. Aveam 9 ani atunci dar imi amintesc foarte clar cat de sticlosi se facusera ochii albastrii ai lui T, cum incerca sa faca semne pescarului din cealalta barca. Barcile se inaltau pe culmea valului pentru ca apoi sa fie aruncate in prapastia dintre valurile de cativa metrii. Dupa ce am ajuns cu bine in Sfantu, toata seara cei mari povesteau cum isi faceau planuri fiecare ce copii sa inhate in caz ca s-ar fi rasturnat barcile.


Una din retetele de pregatit peste pe care mi-a reamintit-o mama este cam asa: crapul proaspat prins se curata, ce taie felii si se prajeste apoi se pune in borcane si peste el se pune o saramura cu otet, o zeama ca pentru gogosari murati. Zeama respectiva se transforma in gelatina iar pestele se macereaza, oasele aproape dispar si se pastreaza cateva luni bune. In rest, da am mancat borsul cu apa din balta, am mancat ardei umpluti, musaca, chiftelute de peste…



*Sectia de pescari - era un fel de IAS care lucra cu materia prima existenta in zona, adica pestele. Nu stiu exact ce se intampla cu pestele acesta, eram cu totii intr-o vreme sub sloganul ”nicio masa fara peste” dar tot ce ajungea pe la noi pe la oras era niste peste congelat oceanic…

miercuri, 20 iunie 2012

Graiurile cu sonoritati slave din Delta Dunarii: haholii si lipovenii

Probabil cel mai popular grup etnic la care s-ar referi orice profan dispus sa raspunda, asa, dintr-o rasuflare la intrebarea „cine sunt locuitorii Deltei Dunarii?” ar fi lipovenii. Tot in spatiul Deltei poate fi gasit si un alt grup etnic, adesea confundat cu lipovenii, nu spre marea lor placere. Acestia sunt ucrainieni carora li se spune si haholi sau hahuli sau kaholi sau kahuli. Dumnealor, cu o istorie vitejeasca in spate, s-au straduit sa isi pastreze identitatea si, in general, sa nu se amestece in special cu lipovenii.  Denumirea de hahol a fost initial folosita in sens peiorativ de catre lipoveni (denumirea a fost preluata de catre alte grupuri etnice din Delta pentru a-i deosebi pe ucrainieni de lipoveni), azi acest nume pare a fi devenit, in unele cazuri, marca de identitate, caci ucrainienii pe care i-am intalnit spuneau cu mandrie ca sunt haholi/kaholi. 

Se pare ca pe unde trec, ucrainienii lasa impresii puternice, in Romania, in diferite zone ale tarii sunt numiti in diferite moduri: huțuli/huțani in Bucovina, rusini sau ruteni in Maramures, Crisana si Banat si haholi /hahuli /kaholi /kahuli in Dobrogea.  

In judetul Tulcea, haholii sunt cam de 12 ori mai putini decat lipovenii (dupa cum zic datele din 2002), adica 1279 de persoane cu totii, si mentin o prezenta bine marcata in Delta, fapt aratat de localitatile distincte doar de haholi sau doar de lipoveni. Daca spui unui locuitor din Deltei ca ai fost la un lipovean…sa zicem in Sfantu Gheorghe sau in Dunavat te corecteaza imediat, taie cu rosu si scrie majuscule: NU ERA LIPOVEAN, ACESTEA SUNT LOCALITATI DE HAHOLI! 

Iata o distributie a haholilor si lipovenilor conform cu ce am aflat de la localnici si cu ce am vazut pe teren:
Localitati de haholi: Sfantu Gheorghe, Dunavatu de Sus si de Jos, Letea, Caraorman…
Localitati de lipoveni: Periprava, Sfistofca, Chilia Veche, Jurilovca, Mila 23…

Casatorii mixte au fost evitate iar daca musai trebuia sa fie mixt atunci erau ”permise” casatorii cu celelalte grupuri etnice dar nu cu lipovenii. Azi exista casatorii mixte intre haholi si lipoveni dar inca se pastreaza urme ale discursului care condamna amestecul haholilor cu  lipovenii. 

Diferentele dintre haholi si ucrainieni sunt de port, dialect si religie. Ucrainienii sunt aliniati cu calendarul religios al intregii ortodoxii de azi in timp ce lipovenii, staropravnici, functioneaza dupa calendarul vechi. Lipovenii, staropravnici, isi tin inca barbile lungi, poate holteii sa fie barbieriti, in timp ce haholii nu se poarta cu barba.

Cateva statistici
Raportat la intreaga tara, ucrainienii sunt aglomerati in special in Bucovina, Maramures, Crisana si Banat in timp ce in zona Deltei sunt sub 10% dintre acestia. Rusii-lipoveni sunt prezenti in special in judetul Tulcea (un alt grup semnificativ de rusi-lipoveni este prin Bucovina). In total in Romania sunt 51,7 mii de ucrainieni si 23,9 mii de rusi-lipoveni, dupa cum zice provizoriu recensamantul din 2011, fiecare grup etnic a scazut cam cu 10 mii de persoane din 2002 incoace. 

Pana termina baietii treaba cu recensamantul din 2011 ma intreb cu emotie ce o fi ramas din haholi avand in vedere ca statistica pentru judetul Tulcea zice pentru 2002 ca ar fi 1279 de ucrainieni, 706 urbani si 573 rurali.

Putina explorare prin meandrele istoriei
Perioada in care si lipovenii si ucrainienii au venit in Dobrogea era departe de a fi linistita. Toata migratia aceasta a inceput din secolul XVII, continuand mai temeinic in secolul XVIII si se prelungeste chiar si in secolul XIX. Documentele pe care le-am gasit sunt cam confuze in ce priveste originea acestor populatii.

Oricum, vremurile in care lipovenii si ucrainienii au migrat spre Dobrogea erau foarte sportive, turcii si crestinatatea incingeau meciuri de ping pong intense. Cam in vremea cand turcii erau hotarati sa dea lovitura de gratie crestinatatii, punand stapinire mai cu foc pe gurile Dunarii si lansand atacurile din Dobrogea, Rusia era pusa pe reforma si pe europenizare pentru a sfarsi odata cu toate obiceiurile ”necuvenite” ce dainuiau pe acolo, barbile lungi si camasoaiele foarte ”iesite din moda”.

                              Sursa foto: http://jovis-homemade-beauty.blogspot.ro/2011/07/aparitie-in-ziarul-zorile.html

Schisma bisericii ortodoxe ruse (1654) urmata de venirea la putere a lui Petru I cel Mare (1682 – 1725) pus pe reforma, au impins la emigrare pe staroverii, credinciosii de rit vechi persecutati (care se incapatanau sa tina vechea oranduiala impotriva reformelor stapanirii, motiv pentru care erau in afara bisercii fiind declarati eretici). Pe de alta parte, desfiintarea Siciei Zaporojene in 1775 (organizatie religioasa si razboinica a ucrainienilor) a determinat pe prigonitii cazaci ucrainieni sa se indrepte inclusiv catre Dobrogea. Cazacii si lipovenii migreaza catre Dobrogea cu acceptul turcilor, consimtind la invoieli, fie legate de prestarea unor servicii militare (cazacii), fie de plata de tribut. 

Dupa izbandele miscarilor nationaliste din Europa, dupa independentele si unirile romanesti, incepand cu mijlocul secolului XIX populatia turca se diminueaza in timp ce transhumanta, in special a pastorilor transilvaneni, catre Delta Dunarii se intensifica (si datorita imboldului nationalist care facea granitele din interiorul Romaniei transparente si datorita taxelor și limitărilor legate de pășunat impuse de imperiul Austro-Ungar).

Treburile nu sunt deloc foarte clare prin rapoartele despre minoritati si documentele pe teme legate de minoritati destinate profesorilor de istorie. Iata aici totusi o monografie a Mahmudiei* care contine un temeinic si sintetic capitol despre istoria Dobrogei si despre populatiile ce s-au perindat pe aici.


Nu pare ca subiectul a fost explorat destul nici istoric nici sociologic si antropologic si ar merita ceva lumina sper sa am ragazul sa mai explorez subiectul si sper ca se mai gasesc si alti doritori. Pana atunci, cine cunoaste un hahol mana sus!

*Studiu monografic, Localitatea Mahmudia, Salvati Dunarea si Delta, 2009

P.s. alte impresii din spatiul Deltei in care apar lipovenii sau haholii se gasesc in posturile:

joi, 14 iunie 2012

Cum se alege sucul la Sfiștofca


 

In excursia noastra biciclista prin Delta Dunarii cam peste tot unde mergeam eram insetati. La fiecare oprire la umbra beam apa cu disperare iar cand ajungeam in vreun sat una din primele opriri era la magazinul din centru.

Intr-o buna zi a venit vremea sa ajungem si la Sfiștofca, un sat uitat de timp din comuna Rosetti, in care cele mai multe case par parasite.


 
Drumul din Rosetti spre Sfiștofca traverseaza un ”deșert” parfumat…mai mult am impins bicicleta prin nisip. Caldura si vantul faceau sa fim inconjurati de mirosuri vii de infuzie de plante de balta cu menta.




Urmand dispozitia aceasta idilica de oraseni ajunsi in mijlocul naturi, am intrat in sat si ne-am oprit in mijlocul drumul sa ne zgaim la un cuib de berze care comentau ceva, adica faceau ditamai galagia plescaind din ciocuri. Cel mai probabil eram un spectacol usor bizar pentru localnici: niste biciclisti in mijlocul drumului uitandu-se la cuibul de berze. Treptat a aparut pe langa noi lumea din sat si am inceput sa vorbim fel de fel. 

 La un moment dat ne-am amintit ca ne e sete si am pornit catre magazin insotiti de cei care s-au pus la vorba cu noi.  In scena urmatoare toti biciclistii beau din cateo sticluta de jumatate de litru la alegere suc, apa sau bere in timp ce localnicii continua sa vorbeasca cu noi. 

Pe mine ma loveste o mare jena (am asa o iluminare ca probabil dumnealor nu au adus banii de suc cu ei) si ma ofer sa iau ceva de baut interlocutorilor nostrii. Asa ca am intrat in magazin insotita de 3 femei sa aleaga ce doresc sa bea. In mod natural eu m-am indreptat catre frigiderul cu bauturi in sticlute reci de jumtate de litru (in viziunea mea fiecare domnita locala ar fi baut sucul preferat la sticla de jumatate de litru, rece!), in timp ce ele la fel de natural s-au indreptat catre sucurile in sticle de 2 litri aliniate intr-un colt al magazinului. Mi-au spus cumva scuzandu-se ca sticla mare costa 6 lei dar e mai mare (sticla mica costa 3,5 lei) si daca e posibil ar dori o sticla mare... Apoi a urma scena alegerii sucului. In afara de femeia care vindea la magazin celelalte nu stiau cum sunt sucurile respective. Care e mai bun, cu ce sunt… ala albicios, portocaliu sau rosiatic? 

A castigat sucul de portocale... ma rog, cel portocaliu. Au clatit cu putina apa niste cani de plastic care erau de vanzare in magazin si cea mai mare dintre aceastea a fost umpluta ochi si mi-a fost oferita in timp ce toti asteptau ca eu sa beau. Le-am spus cum m-am priceput ca e prea mult pentru mine si ca sucul era pentru ei. Atunci au luat cana care mi-a fost dedicata si au impartit continutul ei in alte cani mai mici, apoi s-au inchinat  (”noi asa facem”), am ciocnit si am baut.