luni, 13 august 2012

Georgi si ceilalti copii


Poză făcută de Georgi
Am fost la munte. Nu conteaza neapărat locul, putea fi oriunde în România. Și aceasta este problema: ce am văzut la munte de data aceasta poate fi văzut în multe locuri din România. Din acest motiv povestea aceasta nu este despre cât de minunat este sa mergi din nou pe cărare cu o prietena din facultate (pe care o văd rar căci nu e în patrie de obicei), cum e să revezi locuri frumoase prin care ai fost de multe ori, cum e să vina o herghelie de cai în fuga pe lângă tine și armăsarii să te înconjoare adulmecând curioși să vadă dacă le dai oarece bunătăți…povestea aceasta este despre altceva și...nu e poveste.

Așadar, am fost la munte pe cărare, la cabană, undeva in Bucegi. După ceva ore de mers am ajuns la cabană și în timp ce mâncam la o masă de lemn afară, o mulțime de copii umblau prin curtea cabanei. Vorbeam cu colegii de călătorie și, în același timp, ceva îmi atrăgea atenția în mod special  la acești copii. Mă străduiam să nu mă uit fix la ei. Că sunt în tabără părea presupunerea cea mai evidentă dar, în același timp, îmi părea destul de evident că acești copii sunt într-un fel sau altul abandonați. 

Unul dintre copii s-a apropiat mai mult de masa noastră și am început să vorbim, mai apoi am fost înconjurați de copii. Am vorbit și ne-am jucat cu stațiile noastre radio și cu telefonul meu. De fapt, cel mai mic dintre copiii care au venit la masa noastră, Georgi, s-a jucat cu obiectele menționate, întrebând de mai multe ori acelasi lucru și se tot mira de minunățiile de obiecte. Ceilalți mai mult s-au uitat și se apropiau din ce în ce mai mult. Când am zis că plecăm ne-au spus pe rând de multe ori că ”mai bine este să nu plecăm…să rămânem acolo peste noapte”. Am vorbit așa în trecere cu cea mai mare fetiță din grup, are 12 ani, ce s-ar face când va fi mare…”știu că aș putea să ajung X dar nu cred că voi ajunge”. Foarte specială fetița aceasta, delicată și calmă, încerca să îi tempereze pe ceilalți copii. După ce au confirmat că sunt în tabară și ne-au spus că sunt de undeva din Sibiu, unul dintre cei mai mici a spus încet un nume în engleză și că sunt de la o ”asociație” dar am văzut că cei mai mari nu vor să vorbească despre asta așa că am lăsat să zică ce vor ei și am răspuns  întrebărilor lor și le-am explicat cuvinte despre care întrebau și le-am spus scenarii despre cum pot fi folosite stațiile radio.

Am plecat, în final, și am căutat pe net asociația cu nume englezesc. Am găsit-o și părea chiar interesant ce fac oamenii aceia acolo și totuși am putut vedea dintr-o privire că acei copii erau abandonați. Ideea nu este ce face acea asociație, care probabil face o treabă foarte bună, ideea este că am senzația că fenomenul abandonului (diferite tipuri) este masiv în România și că efectele acestea se văd și se vor vedea și mai târziu.

Cu gândul acesta am venit acasă scotocind după date fel de fel despre copiii din România, pentru a verifica în ce măsură se potrivește senzația exprimată mai sus cu datele. Categoriile după care m-am uitat și cu privire la care am găsit ceva date sunt: copii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate și copii care sunt în vreun sistem de protecție socială. Din păcate, tocmai acolo unde vulnerabilitatea este mai mare datele nu sunt în forma cea mai precisă și completă. Teoretic, instituția care ar putea să furnizeze astfel de date este Direcția Generală Protecția Copilului - DGPC (fostă agenție națională, redusă la nivel de direcție în vâltoarea ultimilor ani de măsuri austere). Am pus laolaltă datele din toți anii disponibili, să vedem cum au evoluat lucrurile, și am făcut și top al județelor în ce privește numărul de copii cu părinți plecați din țară la muncă și iată cum arată tabloul descris de datele de la DGPC:


Sursă DGPC, 2012

Tabelul de mai sus prezintă totalul copiilor cu cel puțin un părinte plecat, total în care sunt cuprinse, conform statisticilor DGPC, următoarele categorii:
  • Copii cu ambii părinți plecați
  • Copii cu un singur părinte plecat
  • Copii cu părintele unic susținător plecat
 
Sursă DGPC, 2012

Conform definițiilor DGPC, la capitolul protecție specială sunt cuprinși:  

  •  Copii în servicii de tip familial
    • La asistenți maternali
    • La rude până la gradul IV
    • La alte familii/persoane
  • Copii în servicii rezidențiale publice  
  • Copii în servicii rezidențiale private

 Sursa DGPC, 2012


 Sursa DGPC, 2012


Există studii ale UNICEF și Soros care vin cu date mai complete și explorează diverse corelații de factori asociați cu această realitate. În studiile acestea, volumul de copii rămași acasă depășește mult numerele prezentate de DGPC. De exemplu, pentru momentul august 2007 estimările UNICEF (UNICEF - Copii rămași acasă, 2008 - pg. 33) vorbesc de un număr total de 350000 de copii lăsați acasă de părinții muncitori pe meleaguri străine, adăugați la ceilalți 400000 de copii care la un moment dat au avut experiența de a avea cel puțin un părinte plecat din țară, rezulta că în anul 2007 exista o populație de 750000 de copii care au avut deja experiența de a fi lăsați acasă de părinții plecați la muncă. Cum recensământul din 2002 a numărat un pic peste 4 milioane de copii, un calcul simplu ne arată că avem cam o cincime din copii țării, pe parcursul anilor 2000, afectați de acest fenomen al migrației economice. Ce înseamnă acest lucru de fapt? Care este efectul asupra stării emoționale și psihice a copiilor? Care este impactul asupra rezultatele lor școlare? Iată aici câteva studii care investighează astfel de teme:

UNICEF, Copii rămași acasă, 2008
Soros, Efectele migratiei: copiii ramasi acasa, 2007
Soros, Efectele migratiei: copiii ramasi acasa. Riscuri si solutii, 2008

Privind la contextul mai larg se pare că nu suntem chiar singuri cenușăreasa Europei, adică nu am inventat noi fenomenul acesta al migrației economice care lasă în urmă niște victime colaterale, dar păstrăm un loc special în acest clasament alături de Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia si țări non-UE Ucraina și Republica Moldova. La capitolul copii aflați în sistemul de protecție specială se pare că media Europei este de 1% din populația de copii, Romania se află undeva la 1,66% după cum zice un raport comparativ (Eurochild Publication, Children in Alternative Care, National Surveys, January 2010, Seccond Edition - pg. 7).

Dacă adunarea datelor, despre acești copii, și agregarea lor semnificativă e o treabă destul de provocatoare, cu atât mai dificilă ar putea fi formularea unor prognoze și lansarea unor soluții: cum vor arata lucrurile peste câțiva ani când acești copii vor crește mari? ce s-ar putea face acum pentru ca peste acești câțiva ani lucrurile să arate cât de bine ar putea ele să arate?

Aici două liste care rămân deschise și care sper să fie completate și puse la treaba:
  • Cine și ce face deja pentru acești copii: 1, 2, 3 ...
  • Surse de inspirație din ce au mai făcut alții: 1, 2, 3, 4 ...