joi, 17 ianuarie 2019

Povestea unei case din mahalaua Dichiu

Multe mulțumiri doamnei M.I. și lui G.

Ca majoritatea mahalalelor[1] din București, mahalaua Dichiu[2] a fost alcătuită multă vreme din case parter, întinse ca un vagon de la stradă până în spatele curții, cu grădini care lăsau spațiul să respire. Mahalaua Dichiu era mărginită de actualele Bd. Ștefan cel Mare și Bd. Dacia și se întindea până către Moșilor. Doamna M.I., o doamnă arhitect, în vârstă de aproape 80 de ani, mi-a spus istoria casei din această mahala care a fost în proprietatea familiei dumneaei din perioada interbelică și până acum. Istoriile pe care doamna M.I. le știe despre casă încep cu sfârșit de secol XIX, traversează perioada interbelică, anii de comunism și vremurile mai recente. Chiar și hârtia actelor de proprietate spune o poveste despre cum s-au transformat vremurile. Primele acte de proprietate sunt scrise caligrafic, de mână, pe o hârtie cu o textură minunată pe care anul emiterii documentului este filigranat.
Titlul unui act  de vânzare-cumpărare 

Hârtia cu filigran a unui act de vânzare-cumpărare 

Fragment dintr-un act de vânzare-cumpărare 
Poate pentru că după al doilea război actele erau ”bătute” la mașină, ele devin din ce în ce mai fragile și sunt mai distruse decât primele acte caligrafiate cu toc și cerneală.
Casele parter ale mahalalei încep să fie înlocuite pe alocuri în perioada interbelică de case monumentale, cu demisol înalt, etaj și pod, chiar și câteva blocuri. În perioada comunistă grădinile au dispărut fiind ocupate treptat de diferite construcții de anexe sau extinderi haotice, acoperind și mai mult din terenul plantat. După 1985 cartierul a stat sub amenințarea demolării, str. Vasile Lascăr urmînd să devină un mare bulevard mărginit de blocuri înalte, conform planurilor de sistematizare comandate de Ceaușescu, ce nu au mai apucat să se realizeze.

Începuturile și perioada interbelică 

La început de tot pe acest lot se afla un șir de case parter cu prăvălie la stradă, prima oară menționată într-un document de proprietate în 1872. 

Fragment dintr-un act de proprietate care enumeră componentele proprietății în 1872
De la aceea dată terenul cu casele parter aflătoare pe el face obiectul mai multor contracte de vînzare – cumpărare păstrate în arhiva familiei doamnei M.I. În 1920 un domn zis Weiss (actele consemnează numele dar și porecla noului proprietar) pornește un proiect ambițios de a înlocui corpurile de case mici, înșiruie de la poartă și până în capătul din spate al curții, cu o casă mult mai mare. Domnul Weiss a dărâmat pentru început corpul de clădire de la poartă și a pornit construcția unei case cu demisol și parter înalt. Noul proprietar dorea doar lucruri de calitate așa ca a comandat din afara țării cu bani grei sobe ornamentale din faianță albă Meissen, jaluzele Kleter, parchet din lemn de stejar. Însă visul domnul domnului Weiss nu s-a potrivit cu buzunarul acestuia până la capăt, așa că după ce a construit doar camerele dinspre stradă a trebuit să oprească construcția. Casa a rămas ca o jumătate de cub, cu piramida acoperișului peste el și cu o marchiză adosată părții din spate. 
Casa construită de domnul Weiss întreținută și renovată de failiile A. și I. (fotografia este din 1970)
Vedere din curte spre stradă, fațada din spate a corpului principal de clădire de la stradă cu marchiza adosată și corp de clădire mic aflat la mijlocul șirului de case aflate pe această proprietate (fotografia este din 1970
În forma aceasta au cumpărat proprietatea in anul 1934 domnul și doamna A., bunicii doamnei M.I., jumătate de casă monumentală la stradă și alte două căsuțe înșiruite către partea din spate a curții, cu un singur WC în curte. În demisolul corpului din față se amenajase provizoriu o încăpere de baie și WC, numai pentru uzul apartamentului principal.
Domnul A. era redactor la Adevărul. O zi obișnuită din viața domnului A. începea cu munca la redacție, de la ora 9. Pentru prânz domnul A. venea acasă la ora 13, apoi la 16 se întorcea la muncă unde termina treaba pe la ora 20 însă nu se întorcea acasă decât târziu
”căci mergea la o cârciumioară cu colegii. Era plin Bucureștiul in aceea vreme de grădini de vara…”. 
Între timp doamna A. se ocupa de treburile casnice.

Lista de cumpărături pentru petrecere acasa cu ocazia onomasticii d-lui A.

Pentru că domnul și doamna A. nu aveau copii ei lor, au hotărât să înfieze pe una dintre fiicele fratelui doamnei A. rămas în satul natal, undeva lângă Slobozia, de unde venise și doamna A., devenită bucureșteancă prin căsătorie.

Domnul și doamna A. și fiica lor adoptivă

Fetița a crescut și a făcut școala normala la Predeal și apoi Institutul de Belle Arte în București, avându-i profesori pe Jean Al. Steriadi și Costin Petrescu. Anii de studenție la Belle Arte și casa cu grădină din mahalaua Dichiu au făcut-o pe mama doamnei M.I. să păstreze o amintire vie a Bucureștiului din vremea tinereții, în care și-a dorit mereu să se reîntoarcă. Aceasta a fost una dintre motivațiile care au făcut-o ca mulți ani după venirea comunismului să treacă printr-un șir nesfârșit de procese pentru a recupera proprietatea în care fuseseră înghesuiți de-a valma un lung șir de chiriași.

După ce a terminat studiile, A.I., mama doamnei M.I., a primit repartiție la Alexandria, cândva în 1937 sau 1938, unde îl cunoaște pe viitorul soț, medic stagiar la dispensarul din oraș. Tot acolo se naște M.I.. Domnul I. a fost recrutat ca medic militar în război din 1941 unde a stat pe front până la sfârșit, dincolo de Prut. Cât timp domnul doctor era la război, soția și fiica lui au rămas în Alexandria. Mama doamnei M.I. făcea eforturi să ascundă o mașină Ford căci se rechiziționa tot. Cel mai sigur loc a fost sub fânul depozitat în grânarul unui prieten moșier unde mașina a stat în siguranță până după finalul războiului. Mașina salvată de la rechiziționare a fost vândută și banii de pe mașină au fost suficienți pentru ca familia I., între timp mutata in Brașov, să cumpere in 1949 un apartament dintr-o vilă din oraș.

Lungul șir de chiriași din perioada comunistă

Deși familia I. a cumpărat apartamentul din Brasov în 1949, ei nu s-au mutat acolo decât la începutul anilor ’75, fiecare cameră, din cele 4 ale apartamentului, fiind ocupată de câte o familie care locuia cu chirie.

” … după război ne-am mutat la Brad unde tatăl meu a fost numit directorul   Sanatoriului de tuberculoși și unde  am stat până în 1949. Mama se chinuia  sa păstreze  casa din București  și tata zicea ”lasă, lasă …”. În 1949 tatăl meu a fost transferat la Brașov  am cumpărat un apartament cu prețul mașinii salvată de mama în fân.. Era relativ ieftină (casa), deoarece era ocupată de cinci familii. Casa avea proprietari dar statul dispunea de dreptul de a folosi. Ai mei au  cumpărat casa dar am locuit cu chirie până în 1975 pe strada Castelului. Cînd ne-am mutat noi, pe strada aceea creștea iarbă ca pe câmp, neexistind decît foarte puține mașini în circulație. În timpul acesta se duceau lupte să se mute chiriașii. Le dădeam bani  ca să-și găsească altă locuință. Cu o familie am făcut schimb, s-au mutat unde stăteam noi cu chirie. Altora le-am dat bani să își cumpere ceva. Unul singur nu a vrut să plece până prin 1978. Au fost niște ani cumpliți. Mama a fost atât de terorizată de perioada aceea… și după ce a murit tata se temea tot timpul că stă într-un spațiu prea mare și o să îi bage pe cineva.”
Perioada anilor 1950-1955 a fost cumplita. Între timp în casa din mahalaua Dichiu, doamna A. rămasă văduvă și bolnavă, a fost mutată de rudele de la țară din casa monumentală din față, într-una din camerele din curte căci era mai ușor de încălzit. Un timp a stat împreună cu sora ei, dar după moartea acesteia a rămas singură și foarte suferindă. Fiica ei adoptivă, locuind departe, nu ajungea decît rar să o vadă. În casa mare de la stradă dar și în casa din spatele curții au locuit diverse persoane care nu erau din familie. Pe lângă șirul de chiriași aduși în casa rămasă nelocuită, prin repartiție forțată, un alt eveniment va aduce în oraș mult mai multă lume din zone rurale, schimbând atmosfera cartierului, după cum își amintește doamna M.I.. Prin anii ’70 au avut loc inundații puternice legate de ruperea barajului de la Ciurel. O serie de oameni din satele din jurul Bucureștiului, majoritatea de etnie romă, au fost repartizați cu chirie sau au făcut schimb cu proprietarii caselor din zona cuprinsa între piața Romana, bd. Dacia și bd. Stefan cel Mare. Locuințele acestora au devenit supra – aglomerate cu rudele și prietenii celor care primise repartiție și care locuiau ilegal acolo.

Pagini din cartea de imobil


Cartea de imobil înregistrează un număr de 40 de persoane în perioada 1955 – 1988, singura dată când este menționat un proprietar, doamna M.I., este în 1976. Chiriașii aveau ocupații precum: croitor, urzitoare, controlor I.T.B., studentă, elevă, muzicant, agricultor, etc. Miliția venea regulat și dădea amenzi celor care nu erau trecuți în cartea de imobili sau nu aveau viză de flotant la această adresă.

Ultimul chiriaș, domnul I., a rămas în curte în timp ce doamna M.I, care lucra ca arhitecta in București, a preluat proprietatea. Inspirată de nostalgia mamei ei pentru orașul tinereții și pentru această casă, M.I. a început, după cutremurul din 1977, proiectul de a extinde casa și a o amenaja cu intenția de a se muta aici împreună cu ambii părinți.

”Nu începuse niciun fel de șantier, în curte un fost chiriaș, I. era un bețiv total dar avea un frate sus pus și nu îi convenea să fie scos de acolo. Curtea era un fel de club al tuturor bețivilor de cartier. Familia P., din față, a avut în spațiul de jos o canapea monumentala, cam delabratată, tapițată cu piele de Cordoba. Urmau să înceapă lucrările de renovare ale casei așa că am scos-o în curte. Eu povesteam la birou despre canapeaua asta și am găsit pe cineva interesat să o restaureze. Vin cu colegul de la birou și canapeaua nicăieri. Am aflat că acel bețiv a vândut-o pe o sticlă de băutură. Îl întreb pe I. despre canapea care îmi spune: ”păi, ați scos-o afară! Pisica mea a dormit câteva nopți pe ea!” … Veneau tot felul de urâți să răi care se adunau și beau pe canapeaua cu piele de Cordoba.”

Încălzirea casei – de la lemne, cărbuni și motorină la gaze

Încălzirea se făcea cu lemne și cărbuni. Doamna M.I. se înscria la rația de lemne dar, pentru că rămăseseră multe lemne din demolările fostelor construcții de pe teren, le folosea și pe acestea. Nu se știa niciodată când vine rația de lemne. Doamna M.I. povestește cum uneori venea de la muncă obosită, înfrigurată și înfometată și se trezea cu o grămadă de lemne și cărbuni în fața porții pe care trebuia să le care în curte. Racordarea la gaze a străzii a fost inițiativa doamnei M.I.

”Am făcut o asociație și am intrat din casă în casă să lămurim oamenii . Am făcut o licitație cu 8 firme in vederea alegerii unei firme care va face proiectul și execuția lucrărilor. Asociația stradală era formată din 8 persoane. Eu cu dl. B. eram tehnicii, discutam. Întâlnirile pentru proiectul de gaze aveau loc la mine în bucătărie căci era loc. La început a trebuit să facem muncă de lămurire. […] După 1990 am făcut instalația de gaze. Jos în bucătărie dar si in dormitor mă încălzeam cu sobe cu motorină. Trebuia depozitată in butoaie mari din care , luam cu canistra. Era groaznic. ”
Imediat ce a fost finalizată instalația de gaze au început să se fure capacele de vizitare care erau făcute din fontă. Era perioada în care se fura sau colecta orice din fier care putea să fie transformat în bani la centrele de reciclare de fier vechi.
O scenă memorabilă pe care și-o amintește doamna M.I. este aceea în care una dintre vecinele care nu a dorit sa se racordeze la instalația de gaze, din motive misterioase, se pare că nu dorea nici ca ceilalți vecini să fie racordați la gaze lovea în țevile de gaz cu un topor. Instalația a rezistat totuși și strada a întrat in epoca conectării la gaze.

Ce urmează acum în fosta mahala Dichiu

Bucureștiul a fost adesea asociat cu atributul de eclectic. Pentru unii aceasta avea o conotație nostalgică după diferitele straturi și influențe ce se pot vedea în structura materială și imaterială a orașului, cu un loc aparte dedicat perioadei interbelice lăudată de diferite proiecte culturale. Stilul de viață lăudat din perioada interbelică nu era accesibil tuturor, mulți locuitori ai orașului erau veniți de la țară, veterani împroprietăriți în București, care făcuseră primul război în opinci, sau oameni atrași de mirajul dezvoltării orașului în acea perioadă. Chiar dacă oamenii aveau un rând, două de haine să iasă la șosea duminica, acasă gospodăria arăta ca la țară cu cai, porci și găini iar familia se spăla probabil odată pe săptămână folosind aceeași apă căci era greu să faci atâta apă caldă, după cum îmi povestește Nina, care a locuit undeva lângă bd. Kiseleff în perioada interbelică și îmi spunea între altele:
” […] Până am învățat alfabetul, până am învățat ceva a durat. Știți că se naște copilul inteligent când e de familie inteligentă, dacă nu ești de neam inteligent rămâi așa și eu nu prea am avut cap, că nu am avut, așa este drept și cinstit. Una e să te naști dintr-o familie de nobili și una e să te naști dintr-o familie amărâtă, în care nu știi decât să mănâci și să te culci...”
Revenind, pentru alții eclectic este un eufemism și o plângere despre lipsa de viziune și unitate și dezvoltarea peticită, haotică, disfuncțională și cu inserții kitsch. Cu siguranță în cartierele sistematizate în perioada comunistă au șters istoria locului care mai e păstrată în amintirea unora care se încăpățânează să păstreze aceste amintiri, cum este cazul cartierului Uranus. În locuri aflate sub amenințarea cu sistematizarea dar în care aceasta nu a avut loc straturile acestea de istorie sunt vizibile încă. În fosta mahala Dichiu clădirile devin tot mai înalte și acoperă tot mai mult din suprafața fostelor grădini.
Vedere de stradă 2009

Vedere de stradă 2011

Vedere de stradă 2014

Vedere de stradă 2018
Chiar și casele care au păstrat același regim de înălțime sau cel mult un etaj peste lasă să se vadă renovări de proastă calitate, cu materiale nepotrivite sau folosite în mod nepotrivit: mansarde înălțate fără autorizație sau fără respectarea autorizației care modifică în mod deranjant panta acoperișului; izolare termică exterioară cu polistiren care nu respectă detaliile originale ale fațadei și maltratează ferestrele; ferestre cu tâmplărie din PVC alb ce înlocuiesc tâmplăria elegantă din lemn; placări cu gresie pe exteriorul clădirii; culori de tencuială stridente; garduri peticite din bucăți de policarbonat, metal și sârmă ghimpată; și altele precum acestea.

Fosta mahala Dichiu este în plin proces de gentrificare, cu locuințe noi și scumpe construite alături de sau înlocuind ultimele case parter ale mahalelei. Fluxul de migrație absorbit de București face acest spațiu, marginal la un moment dat, să fie inclus în centrul mult extins al orașului de acum. Au apărut o serie de restaurante și cafenele, unele mai tradiționale altele mai hipsterești. Cum ar fi: Casa M60, restaurantul românesc Zexe, restaurantul Masă Casă cu dietă keto, cafenele cu cafea proaspăt prăjită Guido și Claro, Hermitage – urban spiritual hub, Casa Doda – loc de creativi, unde se îmbină arta cu meșteșugul, Casa jurnalistului (puțin mai încolo), etc. Tururile ghidate ale proiectului District 40 au, deși concentrat în zona Icoanei, au inclus pentru Noaptea Caselor și obiective din această zonă.

Casa familiei doamnei M.I. este singura de pe strada și totodată una dintre puținele din mahala care păstrează caracteristicile de perioadă interbelică. Actualii proprietari doresc să integreze acest lucru în planurile de renovare care ar urma. Timpul ne va arăta cum poate arăta un proiect care păstrează caracteristicile interbelice ale unei case și transformând-o, în același timp, într-un proiect de casă actual și funcțional pentru locuitorii ei din secolul XXI.

Notă metodologică – acest articol se bazează pe un interviu și discuții cu doamna M.I. dar și discuții cu actualii proprietari al casei. Au fost incluse de asemenea detalii rezultate din studierea documentelor de proprietatea din arhiva păstrată de doamna M.I. Datele colectate prin discuții și interviu au fost completate și în scris de doamna M.I. care a corectat și completat prima formă a articolului cu preocuparea de a reda cât mai complet și exact istoria acestei case.




[1] De la cuvântul turcesc ”mahalle” (adoptat în turcă de la arabi) care desemna unitate administrativă a orașului. În limba română, cuvântul mahala a fost înlocuit de ”cartier” pentru a desemna aceste unități administrative ale orașului pe măsură ce România ieșea de sub influența turcească și își câștiga independența națională și se revendica mai mult de la valori europene. Mahalaua a rămas un cuvânt care desemnează periferia orașului, atât periferia fizică, cartierele mărginașe, cât și aspecte culturale și sociale marginalizate. 
[2] ”dichiu, ~ie [At: (a. 1673) IORGA, S. D. V, 485 / V: (înv) ~héu, dec~, (îvr) ~hei sm / A și: dichiu / Pl: ~ii / E: ngr δίκαιος, „drept, legitim”] 1 sm (Îrg) Administrator al unei mănăstiri, înainte de secularizarea averilor mănăstirești Si: econom, (reg) dician2. 2 sm (Reg; îe) A fi ~l (cuiva) sau a-și găsi ~l A(-i) veni (cuiva) de hac. 3 sm (Îe) A fi ~ de A fi în stare de... 4 a (Reg; d. oameni) Care este priceput Si: meșter” (Sursa: dexonline.ro)

luni, 31 decembrie 2018

Pe unde ne băgăm nasul



E dimineață, mă spăl pe dinți și mă uit în oglindă. După mai mult de două săptămâni de răceală cruntă, nasul meu e transformat într-un fel de bucată de cartof roșu, borcănat care stă proeminent în mijlocul feței mele. Cu fiecare nou simptom credeam că am ajuns la capătul puterilor și nu se poate să suferi mai mult de atât de la o simplă răceală, iar acum, peste toate celelalte, aveam în loc de nas un cartof roșu, usturător. Mica mea suferință ocupa tot universul și vederea mea era un tunel la capătul căruia nu se vedeau decât lucruri despre nas. Așa au început să îmi curgă în cap, pe un ecran imaginar, expresii despre nas. Speram să îmi justific meschinul naso-centrism de context descoperind că există o preocupare universală a oamenilor despre nas. Așa că am invitat în explorarea mea pe oricine din rețele de socializare a fost dispus să își scotocească mintea în căutarea de expresii cu și despre nas dar și sinonime pentru nas. Am ajuns la o listă cu peste treizeci de expresii care au sedimentat diferite aspecte despre relația oamenilor cu nasul despre care vorbesc câte ceva în continuare.


Nasul ca indicator de statut

Una dintre funcțiile nasului, așa cum reiese din aceste expresii, este de a arăta locul pe care ar trebui să îl aibă purtătorul unui anumit nas în lume. Marea majoritat a expresiilor despre statut sancționează ipostazele în care purtătorului nasului nu își cunoaște locul în ierarhia de nasuri, într-o anumită orânduire pe care utilizatorul expresiei o consideră ca fiind intrinsecă și de nechestionat în modul cum e alcătuită încrengătura relațiilor sociale. Astfel de expresii vorbesc de purtători de nasuri obraznici, ne la locul lor, înfumurați, sau avertizează despre pericolul de a ”da prea mult nas cuiva”:

  • A-și lua nasul la purtare
  • A nu-și vedea lungul nasului
  • A-și cunoaște lungul nasului
  • Îi das nas lui Ivan și se urcă pe divan
  • Nu-i de nasul tău
  • E cu nasul pe sus
  • A nu-i ajunge cu prăjina la nas
Am găsit o expresie prin care un anume interlocutor se referă la celalalt ca având un statut inferior, cum ar fi: ”ești un mucos”.



Nasul ca organ de simț dar nu pentru miros

Probabil poziția acestuia, ne face să investim nasul cu o serie de puteri de percepție și intuiție care nu țin de funcția acestuia descrisă în manualele de anatomie. Nasul poate deveni un nemaipomenit organ al flerului și intuiției:
  • Are nasul fin
  • Are nas pentru ceva
Nasul poate fi o poartă care să modifice percepția și gustul pentru ceva:
  • A da cu nasul de ceva
  • A da pe la nas cu ceva
Nefolosit cum trebuie de către purtător, nasul poate fi un punct vulnerabil prin care cineva poate fi păcălit, manipulat, indus în eroare sau mituit:

  • Dus de nas
  • A prinde pe cineva de nas

Singura referire la nas ca organ receptor pentru simțul mirosului, în contextul acestor expresii, este situația în care un stimul pentru miros este atât de puternic încât ”îți mută nasul din loc”.


Nasul ca instrument în comunicare și relații

Nasul poate fi emițător în comunicare pentru a exprima dezgust, neplăcere, dispreț, mai direct sau mai pe la spate:

  • A strâmba din nas
  • A râde cuiva în nas
  • A râde pe sub nas

Nasul, mai cu seamă în ipostaza lui disfuncțională, cum ar fi când ești răcit și îți curge nasul, poate fi și mijlocul de a comite o gafă:
  • A da cu mucii în fasole
Tot nasul poate deveni un fel de supapă de siguranță prin care poate fi eliminat surplusul a ceva care altfel ne-ar dezechilibra, sau nasul semnalează că este pe punctul să se producă acest dezechilibru:
  • I-a ieșit pe nas
  • A scoate panglici pe nas
  • A scoate flăcări pe nas
Datorită poziționării sale în avangarda noastră fizică poate ajunge foarte repede și acolo unde nu ar trebui, transformând purtătorul nasului într-o persoană intrusivă și trezind reacții pe măsură:
  • A-și băga nasul unde nu-i fierbe oala
  • Să-ți bagi nasul în cur (propriul cur decât să îți bagi nasul în treburile altuia)
  • A trânti ușa în nas


Agresiune, pedeapsă și rinoplastie

După cum arată tot acest șir de expresii, nasul are o anumită greutate în statutul și interacțiunile noastre sociale. Corespunzător acestora, atacul la statul sau criminalizarea cuiva se face și prin agresiune și pedeapsă asupra nasului. Consemnat lingvistic nu am găsit deocamdată decât:
  • Băgațiaș sârmă în nas
  • A îi da borșul pe nas
Numeroase surse istorice consemnează pedeapsa cu tăierea nasului cam peste tot în lume, din India, Grecia antică, America pre-columbiană, Balcanii medievali, etc., din antichitate până în prezent. O istorie recentă mediatizată în Occident relatează cazul unei foarte tinere femei din Afganistan pedepsită cu tăierea nasului și a urechilor. Mai multe despre aceasta aici.

În spațiul românesc, cronicarii menționează numeroase situații despre tăierea nasului:

” XLI. Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moșia lui, prè învățat și cărturar, și știè multe limbi: elinește, slovenește, grecește și turcește. Și era mândru și bogat, și umbla cu povodnici înainte domnești, cu buzdugane și cu paloșe, cu soltare tot sirmă la cai. Și lui Ștefăniță-vodă îi era prè drag, și-l ținè prè bine, și tot la masă îl punè, și să giuca în cărți cu dânsul, și la sfaturi, că era atunce grammatic la dânsul. Iar când au fost odată, nu s-au săturat de bine și de cinstea ce avè la Ștefăniță-vodă, ce au sedzut și au scris niște cărți viclene, și le-au pus într-un bățǔ sfredelit, și le-au trimis la Constantin¬vodă cel Bătrân Băsărabă în Țara Leșască, ca să să rădice de acolo cu oști, să vie să scoață pre Ștefăniță-vodă din domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scriè, ce s-au sculat și au trimis bățul acel sfredelit cu cărți cu tot înapoi la Ștefăniță-vodă, de le-au dat. Deci Ștefăniță-vodă, cum au vădzut bățul cu cărțile, s-au prè mâniet și l-au și adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cè mică, și au pus pre calău de i-au tăiat nasul. Scoțând Ștefăniță-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat calăul nasul. Și n-au vrut să-l lasă pe calău să-i taie nasul cu cuțitul lui de calău, ce cu hamgeriul lui Ștefăniță-vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Țara Nemțască și au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodziè sângeli din obraz, și-l boțiè la nas, și așè din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în țară, la domniia lui Iliieș-vodă, numai de abiè s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au ședzut în țară mult, de rușine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat, la Alexii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi aice în Moldova.” (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Sursa: aici)
Ca urmare a acestor agresiuni asupra nasului s-a dezvoltat și rinoplastia și tot felul de dispozitive prostetice pentru nas, cum ar fi ochelari care au și nas pentru a ascunde lipsa nasului sau nasul mutilat. Se pare că pionierii chirurgiei plastice pentru nas sunt indienii urmați de italieni. Un detaliat articol povestește despre amputarea nasului și rinoplastie aici.

Un alt aspect pe care aș vrea să îl menționez despre nas și agresiune și iubire și relații este legat de un anumit tip de raportare al adulților la copii. Și anume gestul de a-îl apuca pe un copil de nas, prinzându-i nasul între degetul arătător și degetul mijlociu ținute îndoite. Copil fie este apucat de nas fără să fie prevenit în niciun fel fie i se cere să își bage singur nasul între degetele celui care inițiază această interacțiune. Gestul adultului este ambalat cu mesaje de iubire, adulții râd drăgăstos și râd la reacțiile diferite pe care copilul le poate avea. Totuși, de cele mai multe ori gestul este neplăcut pentru copii. Capacitatea de a distinge neplăcerea pentru copil depinde de cât de mic e și de măsura în care are un adult în preajmă care îl însoțește că distingă granițe sănătoase față de ceilalți. Ca și în expresia ”mâncal-ar mama pe el”, are loc o confuzia de registru emoțional, afecțiunea față de copii este înțeleasă ca a conferi adultului drepturi asupra corpului și spațiului psihologic al copilului, în special la adulți care nu au ei înși aceste limite prea clare și proiectează în exterior emoții care le aparțin.
Același gest de a apuca pe cineva de nas sau de a da un bobârnac apare și în alte situații, am făcut referire la această situație în care disparitatea de putere este foarte mare.

Nasul artistic

Probabil cea mai cunoscută poveste despre nas este cea din ”Aventurile lui Pinocchio” de Carlo Collodi, încă o confirmare că nasul nu e bine să fie mai mare decât trebuie să fie.
Mi-am amintit cu prilejul acesta de opera satirică a lui Dmitri Shostakovich, Nasul, după povestirea lui Nikolai Gogol. Iată o impresionantă producție a acestei opere ca inspirație despre ce poate face nasul nostru și la ce să îl folosim: Dmitri Shostakovich - The Nose. Ada Milea și Bogdan Burlacianu au un album numit ”Nasul” inspirat tot de povestirea lui Gogol.

Desigur, nasul nostru nu are mai multă putere decât cea cu care suntem dispuși să îl investim. Fiind foarte vizibil devine un vehicul al unei simbolistici din imaginarul nostru cultural și social și acesta este prilejul să ne amintim, aflăm sau confirmăm lucruri despre acesta.