vineri, 29 iunie 2012

Amintiri de Ziua Dunarii



Ziua Dunarii, care se anunta cu ospat decandent si rascolitor de amintiri, m-a provocat sa caut fotografiile vechi de pe vremea cand am inceput sa mergem in Delta Dunarii. Aceasta se intampla la inceputul anilor '80, vreme in care parintii mei au inceput sa viziteze o familie de ucrainieni din Dunavatu de Jos. 

In timpurile acelea, multi oraseni (mai cu seama cei care nu aveau rude la tara) se ”inrudeau” cu familii de la tara facand schimb de ce avea fiecare: servicii de oras (de exemplu servicii medicale) si anumite produse care se gaseau in special la oras (cafea, tigari, medicamente, tesaturi, alcool, benzina…) pentru mancare proaspata si buna de la tara. Pe fondul acestor schimburi oamenii dezvoltau atasamente puternice, caci sprijinul era pe bune si raspundea unor nevoi foarte stringente. Ai mei s-au ocupat cu mare dedicatie de gazdele noastre din Dunavat cand aveau nevoie sa vina la spital in Bucuresti, iar noi plecam de la Dunavat cu sac de peste, mistret, blani de enot si bizam. In acele vremuri de mare austeritate, sau sa zicem de-a dreptul foamete, pentru Romania inflorea o economie subterana care permitea oamenilor sa supravietuiasca. 

Asadar, ”parteneriatul” pe care ai mei l-au cladit cu familia de ucrainieni din Dunavatu a facut ca vreme de aproape 10 ani la rand sa petrecem lungi vacante in Delta Dunarii, pentru mine ramanand o impresie puternica ca am avut bunici in Delta (aceasta dupa ce cativa ani ma uitam cu jind cand  copii de la bloc plecau vara ”la bunici, la tara”, ai mei erau in Bucuresti…). Tata era pescar mare asa ca treaba asta se potrivea de minune, de altfel asa a pornit totul. Niste rude ale noastre ne-au prezentat familiei de urcrainieni care ne-au invitat sa ii vizitam si-am tinut-o tot asa. 

Cat timp au fost fara copii ai mei au avut Mobra, apoi cand s-au facut mai familisti au luat motocicleta cu atas. Primele drumuri, pana ne-am boierit cu o masina, le-am facut cu motocicleta cu atas. In atas incapeam eu si frate-miu (la primul drum eu aveam 6 ani si el 3 ani), erau ceva bagaje si la picioarele noastre si pe atas, nu stiu cum, incapea asa tot calabalacul necesar pentru sederea in Delta 3 – 4 saptamani. Drumul dura cam 6 ore pana la Dunavatu, cu motorul toate haraboaiele si doi copii in atas. Tin minte o ploaie teribila de vara care ne-a prins la un moment dat, cu cateva sate inainte de a ajunge la Dunavatul de Jos. Ploua asa de tare ca tata a fost nevoit sa opreasca motorul. Ne-am refugiat sub un copac pe marginea drumului si ai nostrii ne-au acoperit cu o mare folie de plastic. Numai ca acel copac era in dreptul unei case si din casa a iesit gospodina si ne-a zis sa trecem odata in casa ca o facem de ras in sat. Cum sa lase oamenii in ploaie si cu copii dupa ei. Asa ca am intrat si binenteles ca s-a intins o masa pentru plouatii oaspeti.



Casa lui T si A din Dunavatu de Jos era undeva la capatul satului, drumul se termina acolo unde incepea balta.


Cum intrai in curte se vedea casa ingrijita si gradina plina cu de toate care cobora in jos pana la balta unde T tinea lotca. De acolo pleca catre sectia de pescari* aflata pe canalul Dunavat si tot acolo ne ducea si pe noi. O zi - doua la venire si plecare stateam in Dunavat. Stateam in camera buna cu rapirea din Serai pe perete iar A ne rasfata cu tot felul de bunatati. Dupa masa, si noi si nepotii balai ca niste pui proaspat iesiti din ou, primeam felii de paine de casa proaspata, unsa cu unt de casa si miere. Mierea o lingeam si ceream supliment pretinzand ca s-a scurs de pe felie. 

Cand in sfarsit ne pregateam sa plecam la sectia de pescari lotca lui T se umplea ochi cu noi si haraboaiele noastre si dura ceva mai mult de doua ore sa ajungem pana la sectie. T avea rame la lotca dar si un motoras care ne ducea incet la destinatie. T avea si o canuta de tabla pe care o tinea in lotca si cand ii era sete bea apa din canal si ne oferea si noua.

Tata pleca in zori la pescuit, mama facea plaja si pregatea masa, in timp ce noi haladuiam.


Era plin de pomi fructiferi care erau perfect copti cam la vremea cand ajungeam noi, piersici si niste prune galbene foarte dulci si zemoase. Pana la ora pranzului mergeam la pescuit de bibani cu undite facute din trestie, erau niste helestee in care bibanii cresteau ca niste monstrii si nu se lasau prea usor scosi din apa. Seara prindeam sabioasa (obletei) care veneau la pontonul unde se spalau vasele. Alteori traversam pe malul celalat, era un loc cu nisip acolo unde ne placea sa facem plaja. Mergeam cateodata si cu pescarii prin balta sa verifice vintirele sau sa arunce prostovolul. Nu de putine ori l-am vazut pe T mergand in locuri precise pentru a arunca prostovolul, scotand cat ai clipi crapi si somni imensi. Am vazut de cateva ori pescarii venind cu somni mari cat lotca.


Initial pescarii s-au distrat pe seama tatei care vroia sa pescuiasca cu bețele, pana cand a inceput sa afle locurile si sa vina si el cu capturi serioase seara.


In unii ani T ne-a dus la rudele lui din Sfantu Gheorghe. Acolo am aflat si am gustat totemii, aveam pe atunci la masa: cega, pastruga, morun, nisetru, calcan. Tot de acolo am mers intr-un an la insula Popina pe lacul Razim cu doua barci mari de iesit pe mare. Nisipul era alb si culorile cerului si apei fantastice, era acolo un aer de inceput de lume. Toata poezia s-a stricat atunci cand T a simtit ca se porneste furtuna, ne-a imbarcat pe toti in mare graba si a pornit in tromba sperand sa nu ne prinda furtuna pe lac dar ne-a prins. Aveam 9 ani atunci dar imi amintesc foarte clar cat de sticlosi se facusera ochii albastrii ai lui T, cum incerca sa faca semne pescarului din cealalta barca. Barcile se inaltau pe culmea valului pentru ca apoi sa fie aruncate in prapastia dintre valurile de cativa metrii. Dupa ce am ajuns cu bine in Sfantu, toata seara cei mari povesteau cum isi faceau planuri fiecare ce copii sa inhate in caz ca s-ar fi rasturnat barcile.


Una din retetele de pregatit peste pe care mi-a reamintit-o mama este cam asa: crapul proaspat prins se curata, ce taie felii si se prajeste apoi se pune in borcane si peste el se pune o saramura cu otet, o zeama ca pentru gogosari murati. Zeama respectiva se transforma in gelatina iar pestele se macereaza, oasele aproape dispar si se pastreaza cateva luni bune. In rest, da am mancat borsul cu apa din balta, am mancat ardei umpluti, musaca, chiftelute de peste…



*Sectia de pescari - era un fel de IAS care lucra cu materia prima existenta in zona, adica pestele. Nu stiu exact ce se intampla cu pestele acesta, eram cu totii intr-o vreme sub sloganul ”nicio masa fara peste” dar tot ce ajungea pe la noi pe la oras era niste peste congelat oceanic…

2 comentarii: