Povestea unei case din mahalaua Dichiu

Multe mulțumiri doamnei M.I. și lui G.

Ca majoritatea mahalalelor[1] din București, mahalaua Dichiu[2] a fost alcătuită multă vreme din case parter, întinse ca un vagon de la stradă până în spatele curții, cu grădini care lăsau spațiul să respire. Mahalaua Dichiu era mărginită de actualele Bd. Ștefan cel Mare și Bd. Dacia și se întindea până către Moșilor. Doamna M.I., o doamnă arhitect, în vârstă de aproape 80 de ani, mi-a spus istoria casei din această mahala care a fost în proprietatea familiei dumneaei din perioada interbelică și până acum. Istoriile pe care doamna M.I. le știe despre casă încep cu sfârșit de secol XIX, traversează perioada interbelică, anii de comunism și vremurile mai recente. Chiar și hârtia actelor de proprietate spune o poveste despre cum s-au transformat vremurile. Primele acte de proprietate sunt scrise caligrafic, de mână, pe o hârtie cu o textură minunată pe care anul emiterii documentului este filigranat.

Titlul unui act  de vânzare-cumpărare 

Hârtia cu filigran a unui act de vânzare-cumpărare 

Fragment dintr-un act de vânzare-cumpărare 

Poate pentru că după al doilea război actele erau ”bătute” la mașină, ele devin din ce în ce mai fragile și sunt mai distruse decât primele acte caligrafiate cu toc și cerneală.
Casele parter ale mahalalei încep să fie înlocuite pe alocuri în perioada interbelică de case monumentale, cu demisol înalt, etaj și pod, chiar și câteva blocuri. În perioada comunistă grădinile au dispărut fiind ocupate treptat de diferite construcții de anexe sau extinderi haotice, acoperind și mai mult din terenul plantat. După 1985 cartierul a stat sub amenințarea demolării, str. Vasile Lascăr urmînd să devină un mare bulevard mărginit de blocuri înalte, conform planurilor de sistematizare comandate de Ceaușescu, ce nu au mai apucat să se realizeze.

Începuturile și perioada interbelică 

La început de tot pe acest lot se afla un șir de case parter cu prăvălie la stradă, prima oară menționată într-un document de proprietate în 1872. 

Fragment dintr-un act de proprietate care enumeră componentele proprietății în 1872

De la aceea dată terenul cu casele parter aflătoare pe el face obiectul mai multor contracte de vînzare – cumpărare păstrate în arhiva familiei doamnei M.I. În 1920 un domn zis Weiss (actele consemnează numele dar și porecla noului proprietar) pornește un proiect ambițios de a înlocui corpurile de case mici, înșiruie de la poartă și până în capătul din spate al curții, cu o casă mult mai mare. Domnul Weiss a dărâmat pentru început corpul de clădire de la poartă și a pornit construcția unei case cu demisol și parter înalt. Noul proprietar dorea doar lucruri de calitate așa ca a comandat din afara țării cu bani grei sobe ornamentale din faianță albă Meissen, jaluzele Kleter, parchet din lemn de stejar. Însă visul domnul domnului Weiss nu s-a potrivit cu buzunarul acestuia până la capăt, așa că după ce a construit doar camerele dinspre stradă a trebuit să oprească construcția. Casa a rămas ca o jumătate de cub, cu piramida acoperișului peste el și cu o marchiză adosată părții din spate. 

Casa construită de domnul Weiss întreținută și renovată de failiile A. și I. (fotografia este din 1970)

Vedere din curte spre stradă, fațada din spate a corpului principal de clădire de la stradă cu marchiza adosată și corp de clădire mic aflat la mijlocul șirului de case aflate pe această proprietate (fotografia este din 1970

În forma aceasta au cumpărat proprietatea in anul 1934 domnul și doamna A., bunicii doamnei M.I., jumătate de casă monumentală la stradă și alte două căsuțe înșiruite către partea din spate a curții, cu un singur WC în curte. În demisolul corpului din față se amenajase provizoriu o încăpere de baie și WC, numai pentru uzul apartamentului principal.

Domnul A. era redactor la Adevărul. O zi obișnuită din viața domnului A. începea cu munca la redacție, de la ora 9. Pentru prânz domnul A. venea acasă la ora 13, apoi la 16 se întorcea la muncă unde termina treaba pe la ora 20 însă nu se întorcea acasă decât târziu

”căci mergea la o cârciumioară cu colegii. Era plin Bucureștiul in aceea vreme de grădini de vara…”. 

Între timp doamna A. se ocupa de treburile casnice.

Lista de cumpărături pentru petrecere acasa cu ocazia onomasticii d-lui A.

Pentru că domnul și doamna A. nu aveau copii ei lor, au hotărât să înfieze pe una dintre fiicele fratelui doamnei A. rămas în satul natal, undeva lângă Slobozia, de unde venise și doamna A., devenită bucureșteancă prin căsătorie.

Domnul și doamna A. și fiica lor adoptivă

Fetița a crescut și a făcut școala normala la Predeal și apoi Institutul de Belle Arte în București, avându-i profesori pe Jean Al. Steriadi și Costin Petrescu. Anii de studenție la Belle Arte și casa cu grădină din mahalaua Dichiu au făcut-o pe mama doamnei M.I. să păstreze o amintire vie a Bucureștiului din vremea tinereții, în care și-a dorit mereu să se reîntoarcă. Aceasta a fost una dintre motivațiile care au făcut-o ca mulți ani după venirea comunismului să treacă printr-un șir nesfârșit de procese pentru a recupera proprietatea în care fuseseră înghesuiți de-a valma un lung șir de chiriași.

După ce a terminat studiile, A.I., mama doamnei M.I., a primit repartiție la Alexandria, cândva în 1937 sau 1938, unde îl cunoaște pe viitorul soț, medic stagiar la dispensarul din oraș. Tot acolo se naște M.I.. Domnul I. a fost recrutat ca medic militar în război din 1941 unde a stat pe front până la sfârșit, dincolo de Prut. Cât timp domnul doctor era la război, soția și fiica lui au rămas în Alexandria. Mama doamnei M.I. făcea eforturi să ascundă o mașină Ford căci se rechiziționa tot. Cel mai sigur loc a fost sub fânul depozitat în grânarul unui prieten moșier unde mașina a stat în siguranță până după finalul războiului. Mașina salvată de la rechiziționare a fost vândută și banii de pe mașină au fost suficienți pentru ca familia I., între timp mutata in Brașov, să cumpere in 1949 un apartament dintr-o vilă din oraș.

Lungul șir de chiriași din perioada comunistă

Deși familia I. a cumpărat apartamentul din Brasov în 1949, ei nu s-au mutat acolo decât la începutul anilor ’75, fiecare cameră, din cele 4 ale apartamentului, fiind ocupată de câte o familie care locuia cu chirie.

” … după război ne-am mutat la Brad unde tatăl meu a fost numit directorul   Sanatoriului de tuberculoși și unde  am stat până în 1949. Mama se chinuia  sa păstreze  casa din București  și tata zicea ”lasă, lasă …”. În 1949 tatăl meu a fost transferat la Brașov  am cumpărat un apartament cu prețul mașinii salvată de mama în fân.. Era relativ ieftină (casa), deoarece era ocupată de cinci familii. Casa avea proprietari dar statul dispunea de dreptul de a folosi. Ai mei au  cumpărat casa dar am locuit cu chirie până în 1975 pe strada Castelului. Cînd ne-am mutat noi, pe strada aceea creștea iarbă ca pe câmp, neexistind decît foarte puține mașini în circulație. În timpul acesta se duceau lupte să se mute chiriașii. Le dădeam bani  ca să-și găsească altă locuință. Cu o familie am făcut schimb, s-au mutat unde stăteam noi cu chirie. Altora le-am dat bani să își cumpere ceva. Unul singur nu a vrut să plece până prin 1978. Au fost niște ani cumpliți. Mama a fost atât de terorizată de perioada aceea… și după ce a murit tata se temea tot timpul că stă într-un spațiu prea mare și o să îi bage pe cineva.”

Perioada anilor 1950-1955 a fost cumplita. Între timp în casa din mahalaua Dichiu, doamna A. rămasă văduvă și bolnavă, a fost mutată de rudele de la țară din casa monumentală din față, într-una din camerele din curte căci era mai ușor de încălzit. Un timp a stat împreună cu sora ei, dar după moartea acesteia a rămas singură și foarte suferindă. Fiica ei adoptivă, locuind departe, nu ajungea decît rar să o vadă. În casa mare de la stradă dar și în casa din spatele curții au locuit diverse persoane care nu erau din familie. Pe lângă șirul de chiriași aduși în casa rămasă nelocuită, prin repartiție forțată, un alt eveniment va aduce în oraș mult mai multă lume din zone rurale, schimbând atmosfera cartierului, după cum își amintește doamna M.I.. Prin anii ’70 au avut loc inundații puternice legate de ruperea barajului de la Ciurel. O serie de oameni din satele din jurul Bucureștiului, majoritatea de etnie romă, au fost repartizați cu chirie sau au făcut schimb cu proprietarii caselor din zona cuprinsa între piața Romana, bd. Dacia și bd. Stefan cel Mare. Locuințele acestora au devenit supra – aglomerate cu rudele și prietenii celor care primise repartiție și care locuiau ilegal acolo.

Pagini din cartea de imobil

Cartea de imobil înregistrează un număr de 40 de persoane în perioada 1955 – 1988, singura dată când este menționat un proprietar, doamna M.I., este în 1976. Chiriașii aveau ocupații precum: croitor, urzitoare, controlor I.T.B., studentă, elevă, muzicant, agricultor, etc. Miliția venea regulat și dădea amenzi celor care nu erau trecuți în cartea de imobili sau nu aveau viză de flotant la această adresă.

Ultimul chiriaș, domnul I., a rămas în curte în timp ce doamna M.I, care lucra ca arhitecta in București, a preluat proprietatea. Inspirată de nostalgia mamei ei pentru orașul tinereții și pentru această casă, M.I. a început, după cutremurul din 1977, proiectul de a extinde casa și a o amenaja cu intenția de a se muta aici împreună cu ambii părinți.

”Nu începuse niciun fel de șantier, în curte un fost chiriaș, I. era un bețiv total dar avea un frate sus pus și nu îi convenea să fie scos de acolo. Curtea era un fel de club al tuturor bețivilor de cartier. Familia P., din față, a avut în spațiul de jos o canapea monumentala, cam delabratată, tapițată cu piele de Cordoba. Urmau să înceapă lucrările de renovare ale casei așa că am scos-o în curte. Eu povesteam la birou despre canapeaua asta și am găsit pe cineva interesat să o restaureze. Vin cu colegul de la birou și canapeaua nicăieri. Am aflat că acel bețiv a vândut-o pe o sticlă de băutură. Îl întreb pe I. despre canapea care îmi spune: ”păi, ați scos-o afară! Pisica mea a dormit câteva nopți pe ea!” … Veneau tot felul de urâți să răi care se adunau și beau pe canapeaua cu piele de Cordoba.”

Încălzirea casei – de la lemne, cărbuni și motorină la gaze

Încălzirea se făcea cu lemne și cărbuni. Doamna M.I. se înscria la rația de lemne dar, pentru că rămăseseră multe lemne din demolările fostelor construcții de pe teren, le folosea și pe acestea. Nu se știa niciodată când vine rația de lemne. Doamna M.I. povestește cum uneori venea de la muncă obosită, înfrigurată și înfometată și se trezea cu o grămadă de lemne și cărbuni în fața porții pe care trebuia să le care în curte. Racordarea la gaze a străzii a fost inițiativa doamnei M.I.

”Am făcut o asociație și am intrat din casă în casă să lămurim oamenii . Am făcut o licitație cu 8 firme in vederea alegerii unei firme care va face proiectul și execuția lucrărilor. Asociația stradală era formată din 8 persoane. Eu cu dl. B. eram tehnicii, discutam. Întâlnirile pentru proiectul de gaze aveau loc la mine în bucătărie căci era loc. La început a trebuit să facem muncă de lămurire. […] După 1990 am făcut instalația de gaze. Jos în bucătărie dar si in dormitor mă încălzeam cu sobe cu motorină. Trebuia depozitată in butoaie mari din care , luam cu canistra. Era groaznic. ”

Imediat ce a fost finalizată instalația de gaze au început să se fure capacele de vizitare care erau făcute din fontă. Era perioada în care se fura sau colecta orice din fier care putea să fie transformat în bani la centrele de reciclare de fier vechi.
O scenă memorabilă pe care și-o amintește doamna M.I. este aceea în care una dintre vecinele care nu a dorit sa se racordeze la instalația de gaze, din motive misterioase, se pare că nu dorea nici ca ceilalți vecini să fie racordați la gaze lovea în țevile de gaz cu un topor. Instalația a rezistat totuși și strada a întrat in epoca conectării la gaze.

Ce urmează acum în fosta mahala Dichiu

Bucureștiul a fost adesea asociat cu atributul de eclectic. Pentru unii aceasta avea o conotație nostalgică după diferitele straturi și influențe ce se pot vedea în structura materială și imaterială a orașului, cu un loc aparte dedicat perioadei interbelice lăudată de diferite proiecte culturale. Stilul de viață lăudat din perioada interbelică nu era accesibil tuturor, mulți locuitori ai orașului erau veniți de la țară, veterani împroprietăriți în București, care făcuseră primul război în opinci, sau oameni atrași de mirajul dezvoltării orașului în acea perioadă. Chiar dacă oamenii aveau un rând, două de haine să iasă la șosea duminica, acasă gospodăria arăta ca la țară cu cai, porci și găini iar familia se spăla probabil odată pe săptămână folosind aceeași apă căci era greu să faci atâta apă caldă, după cum îmi povestește Nina, care a locuit undeva lângă bd. Kiseleff în perioada interbelică și îmi spunea între altele:

” […] Până am învățat alfabetul, până am învățat ceva a durat. Știți că se naște copilul inteligent când e de familie inteligentă, dacă nu ești de neam inteligent rămâi așa și eu nu prea am avut cap, că nu am avut, așa este drept și cinstit. Una e să te naști dintr-o familie de nobili și una e să te naști dintr-o familie amărâtă, în care nu știi decât să mănâci și să te culci...”

Revenind, pentru alții eclectic este un eufemism și o plângere despre lipsa de viziune și unitate și dezvoltarea peticită, haotică, disfuncțională și cu inserții kitsch. Cu siguranță în cartierele sistematizate în perioada comunistă au șters istoria locului care mai e păstrată în amintirea unora care se încăpățânează să păstreze aceste amintiri, cum este cazul cartierului Uranus. În locuri aflate sub amenințarea cu sistematizarea dar în care aceasta nu a avut loc straturile acestea de istorie sunt vizibile încă. În fosta mahala Dichiu clădirile devin tot mai înalte și acoperă tot mai mult din suprafața fostelor grădini.

Vedere de stradă 2009

Vedere de stradă 2011

Vedere de stradă 2014

Vedere de stradă 2018

Chiar și casele care au păstrat același regim de înălțime sau cel mult un etaj peste lasă să se vadă renovări de proastă calitate, cu materiale nepotrivite sau folosite în mod nepotrivit: mansarde înălțate fără autorizație sau fără respectarea autorizației care modifică în mod deranjant panta acoperișului; izolare termică exterioară cu polistiren care nu respectă detaliile originale ale fațadei și maltratează ferestrele; ferestre cu tâmplărie din PVC alb ce înlocuiesc tâmplăria elegantă din lemn; placări cu gresie pe exteriorul clădirii; culori de tencuială stridente; garduri peticite din bucăți de policarbonat, metal și sârmă ghimpată; și altele precum acestea.

Fosta mahala Dichiu este în plin proces de gentrificare, cu locuințe noi și scumpe construite alături de sau înlocuind ultimele case parter ale mahalelei. Fluxul de migrație absorbit de București face acest spațiu, marginal la un moment dat, să fie inclus în centrul mult extins al orașului de acum. Au apărut o serie de restaurante și cafenele, unele mai tradiționale altele mai hipsterești. Cum ar fi: Casa M60, restaurantul românesc Zexe, restaurantul Masă Casă cu dietă keto, cafenele cu cafea proaspăt prăjită Guido și Claro, Hermitage – urban spiritual hub, Casa Doda – loc de creativi, unde se îmbină arta cu meșteșugul, Casa jurnalistului (puțin mai încolo), etc. Tururile ghidate ale proiectului District 40 au, deși concentrat în zona Icoanei, au inclus pentru Noaptea Caselor și obiective din această zonă.

Casa familiei doamnei M.I. este singura de pe strada și totodată una dintre puținele din mahala care păstrează caracteristicile de perioadă interbelică. Actualii proprietari doresc să integreze acest lucru în planurile de renovare care ar urma. Timpul ne va arăta cum poate arăta un proiect care păstrează caracteristicile interbelice ale unei case și transformând-o, în același timp, într-un proiect de casă actual și funcțional pentru locuitorii ei din secolul XXI.

Notă metodologică – acest articol se bazează pe un interviu și discuții cu doamna M.I. dar și discuții cu actualii proprietari al casei. Au fost incluse de asemenea detalii rezultate din studierea documentelor de proprietatea din arhiva păstrată de doamna M.I. Datele colectate prin discuții și interviu au fost completate și în scris de doamna M.I. care a corectat și completat prima formă a articolului cu preocuparea de a reda cât mai complet și exact istoria acestei case.

---

[1] De la cuvântul turcesc ”mahalle” (adoptat în turcă de la arabi) care desemna unitate administrativă a orașului. În limba română, cuvântul mahala a fost înlocuit de ”cartier” pentru a desemna aceste unități administrative ale orașului pe măsură ce România ieșea de sub influența turcească și își câștiga independența națională și se revendica mai mult de la valori europene. Mahalaua a rămas un cuvânt care desemnează periferia orașului, atât periferia fizică, cartierele mărginașe, cât și aspecte culturale și sociale marginalizate. 

[2] ”dichiu, ~ie [At: (a. 1673) IORGA, S. D. V, 485 / V: (înv) ~héu, dec~, (îvr) ~hei sm / A și: dichiu / Pl: ~ii / E: ngr δίκαιος, „drept, legitim”] 1 sm (Îrg) Administrator al unei mănăstiri, înainte de secularizarea averilor mănăstirești Si: econom, (reg) dician2. 2 sm (Reg; îe) A fi ~l (cuiva) sau a-și găsi ~l A(-i) veni (cuiva) de hac. 3 sm (Îe) A fi ~ de A fi în stare de... 4 a (Reg; d. oameni) Care este priceput Si: meșter” (Sursa: dexonline.ro)