Campania agricolă de primăvară

La semănat de cucuruz, Caraş-Severin, România, 2013

Zilele acestea am fost la plimbare pe aici, pe la noi, aproape de munte, pe dealuri, prin chei, prin văi de râuri, nu cele mai turistice destinaţii dar cu aer curat de respirat şi fără semnal la telefon. Peste tot oamenii erau la muncă pe câmp cu plugul/semănătoarea trase de cai sau boi. E o imagine destul de familiară încă pentru multe locuri din România. Către deal, prin lunci de râuri, prin multe locuri unde proprietățile agricole sunt fragmentate sau unde terenul nu permite decât cultivarea unor suprafețe mici, pot fi văzuți oameni arând și semănând cu plugul/semanatoarea tras(ă) de cai sau boi. După lentila privitorului, imaginea aceasta poate părea idilică, exotică, tradiţională, primitivă, medievală, de subzistenţă... Indiferent de eticheta pe care i-am pune-o, scena cu plugul tras de animale a însoţit îndeletnicirile agricole ale omenirii vreme de mai bine de 4000 de ani, cu îmbunătățiri succesive dar ideea fundamentală rămânând aceeași după cum se poate vedea în succesiunea de reproduceri de mai jos.

Mesopotamia, 670 î.e.n, Sursă foto

Egipt, 1200 î.e.n.,  
Arat şi semănat în Theba, Scenă din mormântul nr. 1 aparţinând lui Sennedjem  
Sursă foto

Franţa, 1416 e.n.
Ţăran utilizând plugul cu două roţi, reproducere din manuscris cu miniaturi realizate de fraţii Limbourg, Musée Condé, Chantilly,  
Sursă foto

județul Caraș Severin, România, 2013

România este o maşină timpului, deocamdată poate asigura călătorii în special în trecut. O serie de filme istorice precum: Plugarii Babilonului, Ferma lui Ghilgameş, Brăzdând câmpia Nilului, Fermierul francez in vremea razboiului de 100 de ani, ar putea găsi în România toată recuzita necesară cel puţin pentru scenele la munca câmpului.  

Plug cu tracţiune animală, Caraş-Severin, România, 2013

Plugul tras de cai coexista în România cu "noii latifundiari", cum îi numeşte Vintilă Mihăilescu.

Sursa foto

Din totalul suprafeţei agricole utilizabile (SAU), 38,7% este fragmentat în exploatări agricole de până la 10 ha şi reprezintă marea majoritate a exploatațiilor agricole din România, adică 97,7% dintre acestea. Exploataţiile de peste 100 ha reprezintă 0,4% din totalul exploataţiilor şi ocupă 48,9% din SAU.

Sursă grafic, Raportul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Agricultura României aprilie 2012

Perspectiva că până în 2050 vom fi peste 9 miliarde de oameni pe planetă și nu vom mai avea ce mânca alimentează poziții precum: nevoia de monoculturi tot mai performante; nevoia de organisme modificate genetic (OMG) cu rezistență crescută la dăunători și super productivitate; surse alternative de hrană cum ar fi insectele, după cum propovăduiește un recent raport al Națiunilor Unite privind viitorul hranei pe planetă, îndemnându-ne să învățăm de frații noștrii asiatici si africani rețete cu greieri, viermișori și scorpioni.    

Treaba cu monoculturile și în special cu OMG-urile supără tare pe cei mai activiști dintre noi, căci modul de a produce hrana industrial are efecte nebănuite asupra mediului, de la eroziunea solului până la contribuția la efectul de seră. În plus, soluțiile acestea alterează alimentele tradiționale și pun în loc niște copii palide, care ar avea efecte nocive pentru sănătate și care te lasă cu senzația de a mânca plastic. Și atunci, pentru toate acestea, sunt soluții precum agricultura ecologică, permacultura (promovează multicultura multistratificată pe aceași suprafață de pământ și permite valorificarea inclusiv a unor suprafețe mici de pământ). Sub umbrela acestor valori apar orășeni care se întorc la agricultură pentru a produce roșia (CAP Gurbanesti), brânza și cartoful așa cum le știau de la bunici. Un astfel de exemplu de oameni care au schimbat macazul de la oraș la sat (dar și înapoi) sunt cei de la Coșul de legume. Critica pentru astfel de soluții eco-bio este că nu sunt sustenabile în perspectiva hrănirii unei planete tot mai populate. 

Agricultura în România

  Sursă logo-uri și poza

Peste toate aceste preocupări, în cu totul alt film, este acest grup destul de consistent în România de oameni care încă fac agricultură arând cu plugul tras de boi pentru că "așa au apucat pe vremea lor", pentru că nu au bani și aceasta e singura sursă de subzistență, pentru că "pământul trebuie lucrat". Pentru unii dintre aceștia motivația de a lucra pământul, așa cum au făcut-o dintotdeauna, nu este economică, pentru mulți motivația ține de însuși sensul vieții lor, munca în gospodărie fiind profund întrepătrunsă cu identitatea lor. Oameni cresc porc chiar dacă nu e rentabil şi chiar dacă copii s-au făcut vegetarieni. Domniţa cu pătrunjelul nu poate sta fără să facă ceva nici când vine peste iarnă la fiica ei, aşa că vinde pătrunjel să strângă pentru înmormântare. Maria cea care m-a teleportat la cooperativa agricolă de producție, pe de o parte a făcut tot ce e posibil pentru a-și trimite copii departe de munca câmpului, pe de altă parte casa de la țară are câte un cotlon (TV, aragaz, etc.) pentru fiecare dintre copii iar ea le lasă poruncă să nu care cumva să vândă gospodăria.

Sunt exemple de sate formate doar din pensionari al căror pământ este folosit de către vreun investitor român sau străin, profitând de lipsa de cunoaștere, energie și putere a populației îmbătrânite. Sunt alte spații rurale, hibrid de identități și culturi, în care fața satului se adăugește cu ce au găsit pe afară migranții la muncă în străinătate, așa cum cuprinzător ilustrează autorii proiectului Mandrie și beton. Există un proiect care își propune să îi învețe pe țărani să rămână țărani și să facă agricultură ecologică.

Ce fel de agricultură va avea România și ce fel de personaje o vor însoți și face rămâne de văzut dar pare că ceva se schimbă pe ici pe colo prin părțile esențiale. Peste nişte ani, nu foarte mulţi, oamenii cu plugul vor fi o amintire. Poate se vor găsi nişte nostalgici, downshift-eri, care vor continua să îl folosească. Oriunde am ajunge, chiar dacă ne dorim sau nu, omul cu plugul şi migrantul economic sunt două din moştenirile noastre recente importante care merită atenţie. Ruralul nostru e cel mai rural din Europa (avem populaţie rurală mult peste media europeană), de aceea când punem ochianul în zare, ţintind spre viitor, şi ne aliniem cu strategii europene (asociaţii agricole, irigaţii, cadastru agricol, subvenţii, etc.) ar fi o idee să ne uităm şi la locul din care pornim altfel e posibil să trăim o perpetuă mirare cu privire la destinaţia la care vom ajunge. 

Maria, cea care m-a teleportat la Cooperativa Agricolă de Producţie dintr-o scară de bloc

Zilele acestea am trecut printr-o scară de bloc, trec de multe ori pe acolo. De data aceasta, ca nicio altă dată, în dreptul ferestrei, stătea pe un fel de pervaz mare o bătrânică. Era instalată cu totul acolo: pe pervazul de ciment pusese o cojoacă zdravănă de oaie pe care şedea şi avea cu ea o bucată de etamină tivită cu grijă şi cu « cheiţă » pe care înşira simbolic cu aţă colorată o viţă de vie. Avea fustă neagră cu flori, basma legată sub bărbie şi pulovăr tricotat de mână. 

Odată cu ea, în acel spaţiu, poposea şi o altă orânduire a lucrurilor, una în care membrana ce delimitează spaţiul personal e mai permeabilă şi lasă oamenii să facă schimb de istorii personale. În prezenţa ei, lumea se oprea să schimbe mai multe vorbe decât ar fi nevoie pentru un « buna ziua ». 

La fel ca personajul din istoria cu patrunjelul, Maria era în vizită la fiica ei peste iarnă. Pentru cineva care şi-a petrecut întreaga viaţă lucrând pământul curgerea timpului într-un apartament de bloc e sufocantă, aşa că Maria, oricât de frig ar fi afară, trebuie să iasă şi trebuie să stea la băncuţa de la portiţa blocului să vadă ce mai face lumea. 

România contribuie azi Europei cu una dintre cele mai mari populaţii rurale, un muzeu viu în care timpul s-a oprit în loc. Graţie campaniilor de urbanizare forţată din cel mai proaspăt încheiat secol, oraşele noastre abundă de culturi şi identităţi, aflate la graniţa între rural şi urban, cu manifestări mai mult sau mai puţin idilice. Porcul şi găinile crescute pe balcon, petece de pămant de lângă bloc cultivate cu legume fel de fel de câte un vecin, grădini de flori cât o junglă ce decorează paliere blocurilor răsărind din zeci şi zeci de ghivece, mileuri cu motive populare ce decorează avizierul de la bloc, bradul plantat în faţa blocului, sunt câteva astfel de exemple. Alte exemple sunt cele în care graţie migranţilor la muncă în străinătate, faţa satelor româneşti se schimbă abrupt aşa cum minunat ilustrează autorii proiectului Mândrie şi beton. 

Am stat şi eu cu Maria la băncuţa improvizată contemplând întâmplări înşirate pe parcursul a mai bine de jumătate de secol, începând cu vremea când erau conace şi boieri, continuând cu vremurile de netăgăduită depăşire a planului cincinal de producţie agricolă în cadrul cooperativelor agricole de producţie, continuând post-revoluţionar cu retrocedări de pământ şi încheind cu o poezie, toate din satul Vâlsăneşti din Argeş, despre care exista publicată o monografie. Am făcut mai jos un colaj din vorbele ei, grupând cronologic ce mi-a povestit.

Vremea cu conace şi boieri

La noi era un conac boieresc. Da’ el nu era român, ea era româncă  şi avea casa lângă noi aicea, cu grădină mare frumoasă. Şi eu eram mică, mă chema Coana Mare pe la ea. Când venea de la Bucureşti îmi aducea pălărie, îmi aducea rochiţă, că eu eram vorbăreaţă şi mă lua la ea. Odată eu eram în curte şi am strigat « tăticule ieşi afară că arde casa lu’ Coana Mare ! », « măi, copile, nu te prosti ! », « ieşi tăticule … ». Când iese tăticu aşa era. Care din răi voitori i-a pus foc… după ce le-a dat şi pământ, nu se ştie de la ce. S-a dus mămica şi tăticu la foc şi eu după ei … « fată, tu să nu te apropii aicea la foc ! »… nu era pompieri ca acum. Ei au intrat să o ia pe cucoană. Eu am intrat unde avea Cucoana sufrageria, unde avea o pernă mare. Eu când mergeam la ea mă urcam în pat şi îmi dădea perna şi puneam capu’ pe ea. Şi am intrat şi am luat perna aia în braţe şi am plecat cu ea afară. A venit tăticu’ după ce s-a mai potolit focul, a venit la noi a scos ţoale şi le-a udat şi le-a pus pe casă. M-a cătat nu m-a găsit. Noi am fugit, copii de pe uliţă ne-am dus la o râpă şi ne uitam cum arde de acolo. Da’ io cu perna în braţe. Viu pe întuneric acasă … aoleu ! Să mă bată … 

« unde ai stat, măi fată, ca te cautam !? Ce-i cu asta, de ce ai luat-o ?»

« Păi, e perna mea pe care stăteam la Cucoană, de ce să ardă ? »

 « hai, vin-o cu mine »  cucoana era în grădină, mai leşina, mai îşi revenea

« Coană mare, uite ce a făcut Măruţa, fata pe care o râzgâiai ? »

« Ce a făcut, măi, Ştefan ?»

« Uite ce a făcut … »

« Ştefan ajută-mă să mă ridic că îţi arăt eu ce e în perna asta »

Când a intrat în bucătărie şi a desfăcut perna era numai pachete de bani. Ce m-am luptat eu cu perna aia că era grea. A dat un pachet lui tăticu 

« Ştefane, ia banii ăştia ! »

« Cucoană, nu iau, să nu crezi că am învăţat-o eu să fure »

« Nu, măi , Ştefane ei îi plăcea perna asta, îi era drag de ea. Lasă bine că a luat-o că cu ăştia am rămas, în rest nu am nici de pâine ». 

Aşa rămăsese săraca. Asta a fost

Colectivizarea şi vremea C.A.P.-ului

Păi nu era cam deal la dumneavoastră, de ce a fost colectiv ?

A fost unu’ acolo mai comunist şi a cerut să se facă colectiv. La noi a fost un conac boieresc şi a avut pământ muuult înainte de colectiv şi a pus pământul în vânzare da’ lumea nu l-a luat că dacă nu avea cu ce să-l ia, dacă nu era pensii. Înainte de colectiv. Cucoana dacă a văzut că nu se ia a dat la cine a crezut ea că sunt oameni cumsecade, care o mai ajuta. Le-a dat câte trei pogoane degeaba, nu le-a luat bani. Care a avut bani, a fost mai înstărit a luat câte zece pogoane, unşpe, oameni cu treizeci de pogoane, cu pământ muult. Şi ăla ne-a băgat în colectiv, pământul ăla.

Vă amintiţi cum a început cu colectivizarea ? Eraţi tânără…

Ne-a forţat, noi nu vroiam deloc. Noi avem boi, pământ de arat …dar nu se făcea cu boii cum se fac cu tractorul… Am pus pompa, toate pogoanele astea am pus cu bărbată-miu pomi să avem la bătrâneţe, să vină şi copii şi pe urmă a venit colectivul. A trebuit să intrăm.

Deci eraţi deja căsătorită ?

Da îl aveam pe băiat. 

A, aveaţi şi copil ?

Păi dacă m-am măritat la 17 ani, la 16 ani şi două luni, la 17 ani aveam şi băiat. Avea servici bărbatu’ meu, el lucra la biroul de la cooperativă, şi l-a ameninţat cu serviciu’… şi zice « ce să fac, mă, să mă las de serviciu ? » şi zic « mă, nu lăsa serviciul ! ». Ca să rămâi numai la munca asta a câmpului nu ai cu ce trăi, că nu aveai cu ce lua o pâine, nu ai pensie … şi am intrat la colectiv. Si acolo am lucrat 32 de ani şi eu am muncit la colectiv.

Şi cum era munca acolo ?

Ha, ce muncă grea era ! Eu eram şefă de echipă că altfel nu puteai şi la începutul anului aveam un minim de normă, anul avea 320 de zile şi venea câte-o normă pe zî, dar nu făceai o normă. Te duceai de dimineaţă, munceai toată vara şi tot nu făceai norma şi nu îţi spunea la sfârşitul anului că ieşi la pensie vreodată, că nu aveai făcut minimul acela.  Dacă am văzut că a trecut un an, doi, am zis « măi, Gheorghe, ce să fac ? io intru la zootehnie … ». « Las-o dracu’, de zootehnie, că o să miroşi a grajd! Du-te mai bine la munca câmpului. » M-am dus la câmp ... dar era greu, cu tractoare, la porumb descărcam, mă apuca noaptea, la pătul ţineam evidenţa la porumb. Munceam şi nu aveam nimic …Şi după toată asta oamenii au ieşit la pensie cu un million pensie. Eu dacă am fost şefă de echipă am ieşit cu trei milioane, puţîn, pensie de mizerie … 

Le-am zis eu la o şedinţă despre norma asta, că eu mă mai luam cu ei în corn, « ce e bre, plecaţi încărcaţi de la C.A.P., furaţi C.A.P.-ul ! ». Cu ce plecam ?! Că nu ne lăsa, ne controla, nu puteai să pleci. Într-o zi … am venit seara de la pătul, de la muncă şi veneam pe drum, să mă apuce noaptea. Şi trecea femeile cu căruţele, şi a trecut o verişoară de a mea şi a aruncat cu trei porumbi după mine şi ce era să nu îi iau?! ... că dădeam şi eu la găini că venea iarna. Si trece maşina de la C.A.P. şi opreşte maşina şi zice « hai, Mario, să te duc acasă ! » şi mi-a părut bine că era trei kilometrii până acasă. M-am suit în maşină şi io în sacoşă aveam porumbii de la vară’mea. « Ce e, Mario, ăştia în sacoşă ? Tu nu ştii legea porumbului, de câte ori s-a spus în şedinţa de partid ?! Vrei să faci puşcărie ?!» … Ce m-a beştelit ! În loc să se ia de altul care n-a muncit … Dădeam şi io la găină da’ n-am mai vrut nimic. În loc să mă lase acasă zice « hai că te las la primărie că intri prin grădină ». Opreşte la sediul C.A.P.-ului  şi zice « pune ăştia pe sală », m-a pus să pun porumbii pe sală, la sediu. I-am scos din plasă şi i-am pus pe sală şi am plecat acasă plângând. Mi-a fost o ciudă! La trei porumbi … ce luam, că nu luam! Sau cartofi să iei şi tu, nu luam! Mai vorbeam cu inginerul că mă aveam bine cu inginerul, era vecin cu mine « La prune cum facem domnu’ inginer, facem cumva să luăm şi noi câte un sac de prune, să facem şi noi magiun la copii ! », « Diseară vedeţi cum faceţi, adunaţi mai devreme, le băgaţi în căruţă cu cine vă duceţi şi puneţi fân pe ele ». Cine ne-a pârât , ne-a pârât … când să plecăm ne-a căutat, ne-a luat sacii. Ca să nu ne facă acte ne-a pus a doua zi câte un sac, am adunat trei saci de câte treizeci de lei şi am adunat degeaba că ne-a luat sacii. Ne-a pârât, înţelegi mata ? Noi aveam prunii împărţiţi, îi săpai, îi curăţai ...

Şi nu a protestat lumea ?

Naa, lumea a stat … că d’asta am dat copchii toţi de nu mai am niciunul în casă, zic să nu rămână la colectiv, că io i-am dat la şcoli ca lumea, i-am dat la meditaţii. […]

[…] Eu nu am făcut decât patru clase, că nu m-a dat părinţii. Pe atunci era pământul … « rămâi acasă să ai grijă de noi ». Nu m-a dat şi eu copil prost că trebuia să fug. Colegele mele a fugit toate cu serviciu’ la oraş şi eu am stat am ascultat părinţii şi am rămas la colectiv. I-am suduit săracii că m-a ţinut acasă. Veneam moartă de la colectiv că nu mai puteam să stau nici în picioare. Am stat 7 luni pe pat de blană că am avut hernie de disc. Că muncem, ridicam lăzi din’alea de patru zeci de kile. Le ridicam şi le duceam la maşină şi altul le lua de pe umărul tău şi le punea în maşină. 

Ce tipuri de muncă făceaţi la colectiv ?

Săpam, porumbul, cartofii, săpam sfecla. Pe urmă venea de cules cartofii îi scoteam , îi cântăream, îi puneam la magazine, îi puneam pe ai femeilor cât ni se cuvenea, 5-6 kile. Pe urmă venea porumbul şi pe urmă sfecla. Şi prunii, când venea prunii era omor. Noi nu mai aveam pomi ca pământul care ne-a mai rămas am pus şi noi grădină. Şi mă aveam bine cu un băiat care avea căruţă cu cai şi luam caii când avea el altă treabă şi plecam la prune. Când ne dădea cotă de prune că la o sută de kile ne dădea trei zeci nouă. Ne scria pe un caiet, le băgam la bazine şi făceam ţuica. Şi avea nişte cai mari, ca lumea, le puneam în gură « fără ălea în gură să nu cobori », până în vale nu îi puteam opri. Când coboram io cu caii se închina toţi. [… [ Bărbată’miu nu să apropia de ei.  Eu le puneam hăţurile după gât, şi coboram cu câte-o căruţă de lemne de … Ce-aș mai merge și acum!

Revoluţia şi ce urmat apoi

Şi când a venit revoluţia cum a fost la dumneavoastră ?

N-a fost nimic ! În alte părţi a fost scandal, la noi nimic, nimic, nimic … n-a zis nimeni nimic, ne-a luat ne-a băgat într-o oală n-a zis nimeni nimic. Şi n-a fost colectiv decât la noi, în sus o comună n-a fost, în stânga n-a fost, în jos a fost, pe lângă Piteşti a fost.

[…]… şi a fost colectiv ani de zile şi pe urmă a venit revoluţia şi apăi ne-a zis care vrem să ne luam pământul, că ne dă pământul îndărăt. Ce luptă am dus, ne-a schimbat pământul, l-a dat la C.A.S.-uri. Ne-am judecat, ne-am judecat în tribunal cu C.A.S. –ul. Era prunii mei, puşi de mine cu bărbate-miu şi nu mi-l dădea, îmi dădea nişte stârpituri şi nu am vrut decât pământul fiecărui, care cum l-am avut. Am avut proces nu ştiu câţi ani, pe urmă am avut recurs, că m-a învăţat cineva să fac recurs, şi la recurs n-am mai dat niciun ban şi am câştigat pământul care era al meu. A venit şi poliţia să ne ia « de ce ne luaţi, măi ?», ne-am pus în jurul la miliţieni şi i-am înţepat şi cu acul în fund … Noi ne-am dus în curte la C.A.S. să ne luam pământul nostru. Şi făcea bărbate’miu « te-ai săturat de pământ ? acum ce faci cu el ? Nu îl mai putem munci… » Da uite că n-a fost rău, l-am luat…

                  

Poezia

… e un sat îmbătrânit, de oameni bătrâni. Copii nu mai vin. Am copii buni, au grijă de mine. La alţii nu vin nici să vadă ce face părinţii.

Am scris o poezie pentru când oi pleca, din lumea asta … cum am avut doi copii, am făcut o casa … au plans când le-am spus-o .. “hai, mama, unde pleci?!”. Cât o să trăiesc, mă duc acolo, la soţul meu. 

Eu plec de aicea şi las dorul tine

Să ai grijă de el cum ai avut şi de mine

…

Când veţi veni acasă găsiţi un lacăt la poartă

Să veniţi la cimitir cu o floare, cu un crin

..........

P.s. Până când ajung să fac o plimbare la Vâlsăneşti, în caz că doriţi să vedeţi aici este o ilustrare despre discoteca din Vâlsăneşti

Albastru nemărginit

Când în calea ta apare, în mijlocul oraşului acolor, o casa de un albastru infinit şi te mai şi opreşti să vezi de unde răsare tot acest albastru şi florile viu colorate proiectate pe el, saltul cuantic e fix sub nasul tău. Aşa am păţit eu azi când m-am oprit din drum, destul de aproape de centrul Bucureştiului, la  o casa albastră. În scurt timp am aflat că aceasta adună la un loc: tradiţii din Suceava, vechi de generaţii, despre leacuri; inspiraţie albastră adusă din Spania; o familie cu trei generaţii laolaltă; speranţe şi valori pentru o viaţă mai bună. 

Albastrul nemărginit umple tot spaţiul vecinatății căci lumea vine la casa albastră pentru leacuri, vorbe bune, o cană cu făină sau cu zahar. Albastrul casei ajunge chiar până la sateliţi şi înapoi, după cum ne spune creatorul casei, căci a văzut pe Google Earth pulsând albastrul casei lui.

În continuare sunt câteva din gândurile creatorului casei albastre. În fotografii apar: una dintre fiicele lui, o nepoată şi o vecină. În spatele zâmbetului vecinei se ascunde o poveste foarte tristă despre care nu ştiu cine e pregătit să povestească.

După ce v-aţi inspirat să faceţi decorul albastru?

"M-am inspirat din afară, din Spania. Am fost plecat în vizită pe la băieţii mei acum vreo trei ani şi am văzut la multe case ornamente florale pe faţada casei, diferite ornamente, şi eu având imaginaţie, mi-au plăcut florile de floare soarelui ... din ce cauză... pentru că reflectă lumina, căldura sufletului ... când te duci într-un lan de floare soarelui parcă îţi luminează sufletul şi te linişteşti sufleteşte. Şi atât de mult mi-a plăcut încât când am venit în ţară de la băieţi am făcut şi eu. Am luat diferite flori ... dar mai mult floarea soarelui că are mai multă luminozitate. Toţi oamenii parcă are o plăcere când vede ceva mai deosebit, mai aparte faţă de alte case, alte faţade. Am făcut treaba asta aşa ... şi parcă îi mai pui şi pe alţii ... adică gândirea altui om e inspirată să facă ceva frumos, care e plăcut ochiului."

 

Schimbari pentru un Bucureşti mai frumos

"S-ar putea face multe schimbări, de exemplu pentru copii parcuri de distracţii. În alte ţări sunt locuri amenajate unde se duc copii cu părinţii şi îşi consumă energia. Am văzut multe spectacole în aer liber care la noi nu prea se fac pentru copii. Jocuri distractive. Fiecare copil îşi pune, îşi consumă energia prin joc, prin dansuri, alţii cântă la chitară, alţii desenează, alţii pictează, fiecare are îndeletnicirile lui ... care are talent .. cum are tineretul. Că tineretul este mândria ţării dar trebuie făcut mai mult pentru ei. Ţara noastră săraca acuma trece prin criza financiară dar pentru viitorul copiilor s-ar putea găsi nişte fonduri de la oamenii mai înstăriţi ... un euro sau cincizeci de cenţi de la fiecare dacă s-ar aduna le-ar face şi la tineret ..."

"Un alt exemplu, pentru pensionari, săracii de ei, pentru oamenii mai în vârstă ... bineînţeles că trebuie multe fonduri să le facă şi lor nişte îndeletniciri practice, să le facă de lucru, să nu fie singuri ... mă gândesc aşa în mintea mea, sunt şi ei de folos prin diferite activităţi culturale, de caritate, să se ducă cu tineretul, sa ajute."

Leacuri și remedii naturiste

"Eu mă ocup cu leacuri din bătrâni, fac remedii naturiste. Cum era înainte vracii, tămăduitorii. Dumnezeu mi-a dat harul ăsta și de vreo 32 de ani mă ocup cu leacurile astea din bătrâni îi ajut pe oamenii în suferință. Fac alifii pentru reumatism, dacă doare pe cineva, din diferite rădăcini de plante, tincturi din diverse rădăcini de plante ... ursul pământului. Înainte erau mulți tămăduitori, vraci care prin masaj local ... se freționează ... orice om pe care îl doare picioarele se frecționează cu astea ... cum sunt analgezicele la farmacie dar eu fac pe uz extern. Fac așa în limita cunoștințelor pe care le am. Pentru poliartrită, hemoroizi, răni care nu se vindecă, arsuri, eczeme, bătături, călcâie crăpate și mai fac un energizant natural pentru imunitate. L-am poreclit Elixirul Vieții, din ce cauză, că totul e natural. E cu derivate din miere de albine, din stup, laptișor de matcă, propolis ... fructe de goji, cătină ... care sunt pentru imunitate. Care se simte anemic, mai ales cu astenia asta de primăvară, când pleacă din iarnă nu mai are vitaminele care trebuie corpului omenesc și toate derivatele astea așa le ia din surprusul ăsta de vitamine, dar totul se petrece în timp și dacă omul crede, dacă nu crede fiecare cu credința lui."

"Le-am învățat de la bunicii mei, de la străbunicii mei, de la Suceava din moși strămoși. Și înainte mă duceam cu bunicii, cu străbunicii mei, prin comune pe acolo la diferiți oameni suferinzi și îi ajutam. Înainte să se ducă în lumea celor drepți au văzut că mie îmi place, la nimeni din familia mea nu îi plăcea, eu am avut pasiunea asta. Au văzut că eu fac din suflet, din inimă și cu o lună, două luni înainte să se ducă ... mi-au lăsat mie leacurile să rămână moștenire din moși strămoși, din viu grai. Am scris și o carte ... nu am editat-o ... așa din mintea mea. I-am pus titlul ”Leacuri din bătrâni - de la lume adunate și înapoi la lume date”, diferite rețete, cum s-au vindecat oamenii, fapte reale de la cititori, pentru diferite afecțiuni în limita cunoștințelor pe care le am și eu."

Creatorul casei albastre a răspuns scrisorilor unor cititori ai Formulai AS și cititorilor altor reviste care oferă sfaturi de sănătate. În imaginea următoare este prezentat Elixirul Vieţii, compoziţia şi modul de utilizare.

P.s. Călătorul Social nu se pricepe la leacuri și presupune că e bine să consulți un specialist pentru a găsi remediul potrivit pentru sănătate şi inspirat de creatorul casei albastre vă dorește să vă fie trecerea ca o plimbare într-un lan de floarea soarelui.