Se afișează postările cu eticheta Caras-Severin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Caras-Severin. Afișați toate postările

duminică, 4 august 2019

Pemii din Wolfsberg sau Gărâna

”Aici tot s-o făcut cu mâna... numai acum o venit cu moto-cositoare, în urmă cu coasa o cosit, la cartofi numai cu sapa, numai cu mâna. Lemne cu mâna, cu joagăr am venit să tăiem, ca să avem. Așa a fost. Ăi tineri nici nu mai cred asta, nu mai cred. Și iarna o fost zăpadă atât... o trebuit să mergem în pădure, era până aicea sus. Așa o fost, dar dacă ai vrut un ban o trebuit să te duci. Acum e altă viață. Acum găsești orice, dacă ai bani. Dacă nu ai destul... Ne-am dus odată la pădure eu cu tata, am făcut la metri de lemne. Era un metru de lung, un metru de lat. Era 4 lei. Era 4 lei metru cub, un metru de lemne, așa s-o spus atunci. Abia am făcut 4 metri așa. Și era 4 lei! 4 lei era unul! Și făina era 12 lei! ”
E duminică, ultima zi din festivalul de la Gărâna din anul acesta. Pornesc prin sat în speranța că aș putea găsi ceva localnici care să îmi spună câte ceva despre viața lor în acest sat, mai de demult, înainte să vină migrația, turismul și jazz-ul peste ei. Știu despre o minoritate germană prin satele acestea, o populație numită pemi, și sper să vorbesc cu unul dintre ei. Am vorbit anii trecuți cu localnici români din zonă, oameni care au o stână în apropiere și pasc oile pe terenurile nemților plecați în Germania. Despre stână am povestit în articolul O stână din Caraș-Severin și voi reveni cu completări căci am făcut două alte interviuri anul acesta.
Duminica aceasta, cum am spus, speram să vorbesc cu un pem. Este puțin după ora prânzului, Brebu Nou pare aproape pustiu. În schimb, în Gărâna sunt o mulțime de turiști pe stradă, plimbându-se de la un eveniment la altul. După vreo două ore de plimbare pe uliță, discuții cu diverși amici întâlniți pe drum și vizite pe la evenimente, sunt pe punctul să renunț. Părea că sunt puține șanse să găsesc vreun localnic, toată lumea mă descuraja, și chiar dacă aș fi găsit-o îmi pierdusem speranța la tihna și liniștea pentru o discuție. Cam în acest punct mă aflam când mi-au atras atenția un grup de două femei și un bărbat care stăteau de vorbă la o poartă, pe băncuțe, nu departe de Hanul La Răscruce. Femeile au fuste cu un cordon care se strânge pe talie și cu poale largi, iar bărbatul are o anume pălărie.



E ceva vizibil diferit la ei față de publicul venit la festival. În curtea casei în fața căreia stau ei este un grup de personaje făcute din trunchiuri de mesteceni și eu pornesc de la acest pretext discuția. Aflu că domnul de la poartă a făcut personajele din lemn și mai sunt altele prin sat făcute de el.



Femeile nu vorbesc română, vorbesc cu bărbatul care îmi confirmă că s-a născut în Gărâna, și el și soția lui, iar acum locuiesc în Germania și vin aici cam o dată pe an. În scurt timp confirmăm că am putea să facem un interviu în care să îmi povestească cum era Gărâna pe vremuri și cum au trăit ei aici. Am stat pe banca de la poartă și mi-a povestit timp de aproape o oră. Și ne-am emoționat împreună, el părea copleșit de o mulțime de amintiri despre care mi-a spus în mai multe rânduri că pentru cei tineri par greu de crezut. Eu m-am mirat încă odată câte lumi paralele coexistă în această țară. Am aflat încă un exemplu de viață rurală în România care continuă să se transforme foarte rapid către o destinație necunoscută.
Iosef Riterberger, interlocutorul meu pem, are azi 82 de ani și este născut în Gărâna unde a locuit până în 1991, când a emigrat în Germania. Au plecat după copii lor care au hotărât să rămână acolo la primul concediu în Germania, în 1990. Strămoșii lui au fost aduși aici acum aproape 200 de ani, în 1828 când a fost întemeiat satul împreună cu alte sate de germani din zonă. Acum el și copii lui locuiesc destul de aproape de regiunea de unde au venit strămoșii lor aici. Deși amintirile vieții aici includ și vremuri grele, perioada de război, deportările în URSS, amintiri de copil rămas să facă muncă de adult la 9 ani (tăiat la lemne în pădure), lipsă de hrană, ce contează mai mult este senzația de ”acasă” care îi face să vină an de an în vizită aici:
„Apăi, suntem acasă aicea [zâmbește larg și cu ochii umezi]... cunoaștem fiecare piatră, nu?”

Context istoric
Gărâna sau Wolfsberg este un sat din munții Semenic înființat în 1828 populat cu germani aduși din Boemia, Pădurea Bavareză, Cehia de azi (Tudorescu, 2015; Creative Heritage, 2012; Vultur, 2014). În aceeași perioadă, 1826 – 1828, în munții Semenic au fost întemeiate satele Wolfberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou), Lindenfeld (Poiana cu tei) şi Wolfwiese (Poiana) care nu au depășit un număr de 3000 de locuitori de populație germană (Tudorescu, 2015). Cel mai izolat dintre acestea fiind Lindenfeld de unde migrația către Germania a început încă din anii ’80 (Ghel, 2018). 
Anterior, între anii 1718 – 1787, au avut loc trei alte valuri de colonizare, carolină, tereziană și iosefină, după numele împăraților de Habsburg care le-au organizat (Tudorescu, 2015; Narai, 2008). Populații de orgine germană au fost aduse la granița imperiului Habsburgic pentru apărare și exploatare de resurse naturale în zone pustiite (Tudorescu, 2015). 
Șvabilor bănățeni, Banater Schwaben, au fost supranumiți și șvabii dunăreni datorită căii pe care au fost aduși aici (Tudorescu, 2015). Numiți böms inițial, apoi pemi, aceștia sunt diferiți de coloniștii pemi de etnie cehă, aflați în sud-vestul Banatului și Clisura Dunării (Tudorescu, 2015).
Imperiul Habsburgic a alocat mult mai puține resurse pentru aducerea coloniștilor șvabi, față de cei sași, aceștia au venit în condiții mult mai dure. Mulți au murit datorită foametei, epidemiilor astfel în memoria colectivă a rămas vorba:  ”Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot, adică Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea” (Tudorescu, 2015).
Pentru colonizare au fost alese zone împădurite, aceste sate s-au întemiat la altitudini situate între 800 și 1100 de metrii. Ocupațiile lor erau în mod tradițional tăietori de lemne și crescători de animale. În perioada comunistă cei mai mulți bărbați au devenit lucrători în construcții, iar femeile continuau să muncească în gospodărie, creșterea animalelor și culturi de cartofi, secară, orz, pomi fructiferi. (Creative Heritage, 2012)
Pemii au venit într-o toamnă în munții Semenicului și nu a fost timp să își pregătească adăposturi așa că au fost găzduiți de românii din Slatina Timiș, o localitate de români, relativ aproape de actuala Gărâna (Ghel, 2018). Ulterior relațiile s-au menținut între germani și români, uneltele și fânul românilor era dat la schimb pe cartofii și merele nemților.
În perioada celui de-al doilea război mondial mulți sași și șvabi nu au dat curs cererii de înrolare în armata Reichului, însă toată minoritatea germană din Romania a suferit o serie de măsuri punitive instrumentate de sovietici (Narai, 2008). Imediat după război, pe 10 ianuarie 1945, a început o campanie de deportări, la acel moment 5419 etnici germani erau mobilizați în armata română, 1119 pe front, iar restul ca meseriași (Narai, 2008). Și din Gărâna o parte importantă a populației aptă de muncă este deportată în URSS în munții Ural, pentru ”reconstrucția URSS”, 17 – 45 de bărbați și 18 – 35 de femei (Creative Heritage, 2012). Cei deportați au stat cam 5, 6 ani în URSS. Au muncit la mine și păduri în condiții austere. Hrana pe care o primeau era condiționată de realizarea unei norme de muncă pe care nu o puteau face în fiecare zi. O parte dintre ei au murit la muncă sau pe drumul de dus sau de întoarcere în țară.
Până în 1991 populația rămâne exclusiv formată din această minoritate germană, după care a urmat migrația masivă a acestei populații în Germania. Casele lor au devenit pensiuni sau case de vacanță. O parte dintre aceștia își păstrează casele pentru a veni măcar odată pe an în sat. După cum îmi spune comunitatea de români care ține o stână pe dealurile de lângă Gărâna, Brebu Nou satul vecin cu Gărâna, proprietarii pășunilor, populația plecată în Germania, păstrează pășunea și o închiriază sau o oferă spre folosință românilor crescători de animale din zonă.
Gărâna a fost destinație turistică încă din perioada interbelică și în perioada comunistă, principalul loc de găzduire era motelul Weinfurter. (Tudorescu, 2015). După plecarea pemilor în Germania, în anii ’90, și locul devine tot mai mult o destinație de vacanță. Cam 6 familii de localnici pemi sunt încă în sat, iar dintre germanii plecați cam 20 de familii păstrează casele și revin an de an la Gărâna (Creative Heritage, 2012).

Câteva statistici

Proprietăți ale etnicilor germani în 1948 (Sursă date: Narai, 2008)
Localitate
Imobile de locuit (nr)
Fânețe (ha)
Pășuni (ha)
Gărâna
235
772
241
Brebu Nou
226
807
368



Recensăminte ale populației (Sursă date: Narai, 2008)
Localitatea
1930
1966
1992
2002*
Gărâna
1124

779

109

v. Brebu
Nou
Brebu Nou
1041
830
10
34



Morți datorate deportărilor în URSS
Localitatea
natală

Morţi pe drum
spre locul
deportării

Morţi în drum
spre casă

Morţi după
întoarcere

Total
Gărâna
34
-
-
34
Brebu Nou
26
1
5
32




Interviul cu Iosif Riterberger

Public aici aproape în întregime transcriptul interviului cu domnul Iosef Riterberger căruia îi mulțumesc încă odată. Interviul a durat aproape o oră și l-am înregistrat audio, cu acordul domnului Riterberger. Am eliminat unele repetiții specifice vorbirii orale. Am păstrat în mare parte dialogul așa cum s-a desfășurat. Totuși, pentru că despre unele subiecte am discutat în mai multe momente, am grupat paragrafele respective într-un sigur loc. 



OCUPAȚI ȘI VIAȚA COTIDIANĂ
Îmi spuneți cum vă numiți?
Iosef Riterberger
Și sunteți născut în Gărâna, spuneti?
Da.
Îmi spuneți puțin cum era în copilăria dumneavoastră satul?
Cum o fost atunci, noi a trebuit să mergem cu vacile pe câmp când am fost copii și femeile o lucrat acasă la pământ. Oamenii s-au dus în pădure și au lucrat în pădure, ca forestier. 
La ocolul silvic?
Așa, da, da, da. La ocolul silvic și femeile o lucrat acasă că o avut gospodărie mică, două vaci sau trei vaci, niște cai sau boi. 
Ce altceva se făcea în gospodărie, în afară de animalele acestea ....
Mai mult cartofi și secară. Altceva nu, ceva ovăz s-o mai făcut altceva nu, fiindcă suntem la o mie de metri. Oamenii dacă o fost lucrarea mai grea o rămas acasă, o ajutat la femeile. Și așa ... ei s-o dus dimineața în pădure, o stat toată săptămâna, o tăiat cu firizu de mână o făcut lemne, metri.
Dar ei erau angajați sau se duceau în pădurea proprietate personală?
Nu, era firmă de stat. Și o fost pădure, o fost ocolu ...
Da, da.
În perioada comunistă și majoritatea bărbaților lucrau la pădure?
Da, altceva n-o fost aici. O făcut la metri. Și era un canal în pădure ... aici la Prislop, încă se mai vede. Mai înainte o fost de scândură. Și s-o făcut lemne aici de peste tot, până la Semenic sus.
A, și se cărau pe canal...
Da. Atunci am tras noi jos cu sania, jos până la canal și acolo om pus în canal și o dus lemne până la Reșița. 
Da?!
Da. Era canal până la Reșița.
Care dă într-un lac, e și un lac înainte de Reșița
Da. Numai ei până la Reșița s-o dus, până la Ranchina sau Secula. Și acolo o vândut la oamenii care o avut nevoie ce s-a făcut aicea. 
Și oamenii care au lucrat la pădure aveau un salariu, erau angajați?
Păi, da. La un metru pătrat era patru, cinci lei. Și câte metri ai făcut, atâția de cinci lei ai avut. 
Aaa, ok. (râdem)
Așa era la ocolu. Duceau unde aveau oamenii nevoie.
Și în gospodărie, acasă, femeile .. în ce consta munca lor? Cam ce făceau la gospodărie?
[...] o mers cu noi în pădure după frunze uscate și o dus în grajd frunze pentru iarnă, pentru animalele care o dormit pe frunza aia. Și dimineața și seara o trebuit să curățăm și am făcut o grămadă în grădină. Și atunci iarna cu cai sau cu boi, ce o avut oamenii, o cărat cu căruța pe câmp.
Împrăștiau bălegarul peste câmp?
Fiecare unde o avut un pământ. O avut o bucată aici, una sus, una jos, una dincolo. Fiecare o avut mai multe locuri și acolo o dus gunoi, ce s-o făcut iarna. Și o făcut grămadă și primăvara o așternut-o. Atunci cu plug cu cai sau cu boi, ce o avut fiecare, cu plugul de mână. Și pe urmă o pus cartofi sau secară sau ce o crescut. Am trăit cu treaba asta. 
Și se producea în gospodărie toate alimentele pe care le mâncați sau mai cumpărați din altă parte?
Zahăr și făină am cumpărat, fiindcă la secară nu prea s-o făcut. Mai înainte .... Care o avut vacile aicea, femeile în fiecare săptămână s-o dus în oraș la Reșița cu smântână, cu unt ... și o vândut acolo și atunci o cumpărat zahăr sau ce au avut nevoie. Că aici nu o crescut altceva decât cartofi și secară și ovăz și restul o trebuit să cumpărăm.
Îmi spuneți niște feluri preferate de mâncare ce se făcea în copilărie, ce se făcea la dumneavoastră? (râdem) 
Pot să vă spun că o fost așa timp după război și mai înainte o fost, era și greu de primit făină. S-o făcut din secară ce o crescut aicea, era o moară jos, ni-o măcinat și s-o făcut pită, dar știți cum o fost aici e mai negru [îmi arată un strat cam în mijlocul unei pâini imaginare] și jos era o dungă care nu s-o copt sau cum se zice ... și pe urmă noi asta o trebuit să mâncăm [râde] ...
Aa, deci a ieșit o pâine necrescută și neagră ... 
Da, sus iera neagră și jos era o dungă de-asta mai nefăcută...
Și acum lumea la oraș cumpără pâine de secară, zice că e un mare ...
Da, da
Da ...
Și s-o făcut într-o săptămână numai odată pâine. Noi am avut cuptor de pâine și acum avem.
Aa, serios?! Și mai faceți acuma pâine?
Nu. Mai târziu s-o făcut făină și o adus aicea pâine, dar mai înainte femeile o făcut ... drojdie nu s-o găsit ... Dacă o făcut într-o săptămână, o luat o bucată din asta ... de la ... de o făcut pâine și o pus la uscat ...
Au luat din aluat?
... și săptămâna care o venit o pus-o în apă caldă și o pus-o undeva în vasul ăsta unde s-o făcut pâine... și  fierbea ...
Da, știu și eu fac acuma pâine din aceasta acuma, cu metoda aceasta tradițională. 
Da?! Atunci știți. Și toată săptămâna am mâncat și s-o făcut tare. N-a fost altă soluție. Da.
Mda ... Și ceva sărbători locale, obiceiuri, ce făcea satul?
Da, asta a fost! Era cum se spune la Anul Nou cum este și acum la Revelion era muzică, cum e și acum. Toată lumea s-o dus sus la cămin, sus poate ați fost. Era altă sală. Și s-o adunat acolo și era muzică și birt și dansau. 
Venea tot satul, aveau loc?
Da, da. Tot satul, tot satul! Apoi arau două sute și treizeci de numere în sat, dar într-o casă erau mai multe familii. Două trei ghenerații, o fost bunică, mamă și copii. Da. Și o stat într-o casă. Și cășile nu o fost așa mari cum e acuma. Era o casă cu două camere. Și noi am avut aici numai două camere. Acum avem mai multe, cum este acuma. În față ai o cameră și în spate altele.
Dar de când au început să se facă casele acestea mai mari?
Apăi de când o început mai mult lucru, atunci s-o început. Asta o fost în ’50, atunci o venit cu construcția aicea, șantierul, cum se zice. Oamenii s-o dus la lucru, o câștigat mai mult și atunci o început să …
Unde se duceau la lucru? Și-au luat servici și lucrau în altă parte?
Păi, eu când am fost mic, era de aici o mașină atunci. Ne-am dus până la Ciacova, până aproape de Timișoara, ne-am dus, am lucrat acolo la construcții. Da. Și am stat trei săptămâni, după trei săptămâni am venit acasă și am stat duminica acasă, de luni iar acolo. 
Doamne!
Da. 
Aha.
Fiecare ... eu am fost tânăr și am căutat să fie ceva de lucru, fiindcă ăsta pământul ce o fost nu ai putut să ... apăi ai putut să trăiești, dar cum...
Da, da. Și deci dumneavoastră ați lucrat în construcții? Asta a fost ocupația?
Da. Am lucrat la construcție și pe urmă, mai târziu s-o făcut aici, în ’50, 1950, s-o făcut canalul ăsta, ce o fost canalul ăsta ce o fost făcut din lemn, s-o făcut din beton și atunci o venit CSRul. Și CSRul o folosit apă, o făcut și barajul jos. Și canalul o făcut cu beton și nu o mai transportat lemne. Lemnele s-o transportat cu mașini la Reșița. Așa că eu am lucrat aicea la întreținere pe canalul ăsta, pe urmă m-am dus în Germania. 

ÎN GERMANIA
Când ați plecat în Germania?
În ’91.
Aha. Și cum ați plecat? Știați pe cineva acolo sau ...
Era după revoluție, după Ceaușescu, cum se spune ...
Da
S-o dus ai noștri copii în concediu, în Germania și o rămas acolo. 
Aha. Înainte de ’89?
Unii o plecat și înainte, apăi noi am plecat după copii, copii s-o dus în 1990. 
Așa. În ’90 s-au dus copiii...
Da. În concediu, acolo, după revoluție. 
Da’ unde au rămas ei acolo?
La Trausch Mein [nu sunt sigură că am înțeles corect!].
Și ce au găsit de au rămas? Cum e asta, te duci în concediu și rămâi acolo? Îți lași totul? Casa, părinții?
Păi, așa s-o întâmplat. 
Așa s-a întâmplat. Păi, aveau unde să stea, ce să lucreze? Cum au făcut?
Apăi, o stat în chirie acolo și o primit de lucru și o început acolo din nou. 
Și ce lucrau ei?
La fabrici, oriunde. Ce o găsit. Și noi, deci ai noștri o plecat in ’90 și noi am plecat în ’91 după ei. Ne-am dus și noi și am găsit acolo de lucru și eu și ea [arată către soția lui].
Ce ați lucrat, ce ați găsit de lucru?
Eu am lucrat la o firmă cu plastic din’ăștia, cum se spune...
Ceva ambalaje de plastic?
Dragă, o adunat plastic vechi și noi o trebuit să alegem, să împărțim. 
Aaa, să recicleze plasticul?
Da, da, da. 
Aa, și îl sortați, îl selectați?
Da, da, da. Apăi, noi om fost bătrâni, la fabrică nu ne-au mai luat. Și ea o găsit de lucru [arată către soția lui] la spălare de, cum îi spune ... ce se pune pe jos ...
Podeaua?
Da, podeaua. O lucrat la o firmă ...
Curățenie să facă ...
Da’ o lucrat cu mașina. Și așa am avut niște bani, chiria a trebuit să plătim. Era scump, de la 800 până la 1000 de euro, ăă ... mărci era atunci, pe lună și noi și copii tot la fel. S-o adunat. Apoi am cumpărat o bucată de pământ acolo și am început să facem casa și acolo afară. 
Aaa. Și locuiți tot împreună cu copii acuma?
Da. Apăi noi stăm jos, avem trei camere, ei stau sus, iară trei camere. 
Da.
[…]
Numai noi din sat suntem în Trostberg, îs mai mulți. Sunt și de la Brebu pe care îi cunoaștem, am cunoscut și de aicea. Avem o uliță aproape, suntem mai mulți din Gărâna. 
Aaa, și vă întâniți acolo?
Mdaa, apăi ne întâlnim și mai vorbim. Și mai se duc unii la alții.
[…]

REÎNTOARCEREA ÎN VIZITĂ ÎN GĂRÂNA
Ce să facem aici. Și acum mai venim aici că avem casă...
Da, e păcat să nu veniți. Cred că aveți atâtea amintiri... E o casa frumoasă.
Apăi, suntem acasă aicea [zâmbește larg și cu ochii umezi]... cunoaștem fiecare piatră, nu?
Da, da.
Vecinii care mai este, care mai vin, știm cât este de bătrân sau cum îl cheamă...
Da, da.
Acum la bătrânețe cum suntem noi nu prea mai sunt ...
Mulți înainte!
Mulțumesc, că am 82 de ani.
Uau! Mulți înainte! Nu pot să cred. Nu se vede.
Da și ea cu trei ani mai tânăr. 
Uau! Nu se vede deloc că aveți atâția ani.
Și ne simțim bine aicea, că, na, suntem acasă și mai facem ceva ce putem. Ce nu putem lăsăm. 
Cu câtă lume vă mai întâlniți aici din vecinii vechi? Mai sunt?
Nu prea mai sunt, mai vin câte unii. De exemplu, ăștia de peste drum aicea iară vin, numai de două, trei săptămâni. Și de la vale, ăștia cu mașina roșu, ăștia iară au casă. Și vecinul nostru sus, iar mai țin casă. Și de la vale, aicea iară. Suntem aicea care ... ăștia care sunt mai jos, o mai vândut. 
Și ei sunt plecați tot în Germania?
Da, da.
Sunt în același loc, v-ați dus în același loc?
Nu.
Fiecare a găsit în altă parte...
Apăi fiecare, cum să spun, unii s-o dus acolo, unii în partea ailaltă. Și atunci ăi bătrâni s-o dus după ei. Și nu ne mai întâlnim unii cu alții afară [zâmbește larg] ...
Aha...
[…]

OBICEIURI, GĂRÂNA ÎNAINTE SĂ PLECE LOCALNICII DIN SAT
Îmi mai spuneți puțin despre obiceiurile mai vechi, înainte să plece lumea din sat? În alte sate nemțești din Ardeal sunt tot felul de obiceciuri în care se adună comunitatea împreună. Se întâlnesc fie femeile să facă ceva, bărbații să facă ceva. La dumneavoastră erau astfel de obiceiuri?
La noi erau mai mult întâlniri sus la cămin. 
Cam de câte ori pe an?
De mai multe ori. Erau bal pentru ăi tineri. Da. Și pe urmă era o petrecere pentru ăi bătrâni. Și atunci era pentru toți. Și unii s-au dus acolo pentru balul la cei tineri și ăi bătrâni s-o dus, s-o întâlnit și s-o uitat cum o dansat ăștia. [râdem] și când s-o dus ăi bătrâni, s-o uitat ăi tineri. Și asta o fost ... apăi Kirvai, ăsta a fost în octombrie, petrecere. O fost trei zile petrecere. Duminică s-o început, luni și marți. Marți s-o dus ăi tineri prin sat la fiecare casă pe unde o fost fetele. Și băieți s-o dus unde o fost fetele și cu muzică o cântat acolo și o primit o găină [râdem]. Unii o dat niște zahar și, na, s-a adunat și pe urmă după-amiază, seara s-o făcut ... o comandă, ofertă și o mâncat acolo toți împreună.
Aaa, ce frumos! Păi, și cine gătea, unde găteau?
Păi, era pregatit dinainte […]

REVOLUȚIA DIN 1989
Îmi mai spuneți ceva despre cum a fost la revoluție aici?
Apăi la noi ... Nu serviti ceva? [imi oferă dulciuri de pe o farfurie pe care o au acolo. Soția lui se retrage în casă și la plecare îmi oferă și mie ceva. Cât timp am vorbit cu domnul ea a continuat sa vorbească în germană cu vecina care venise în vizită la ei la poartă. Am luat o napolitană și am refuzat mai mult, spunând că nu mănânc prea multe dulciuri] ... Apăi la noi aicea după revoluție ...
Ce s-a întâmplat la revoluție? Adică a fost ceva, gălăgie? S-a luptat cineva?
Nu, aicea la noi nu. Era foarte liniște. Noi ne-am uitat ... adică televizor încă n-o fost atunci, la radio am ascultat. Cutare, cutare, cutare. Aici la noi n-o fost. Noi nici nu am simțit. S-o cunoscut pentru cei care au ajuns în oraș.
Nu a fost colectivizare aicea, nu a fost pământul ...
Nu, la noi nu a fost, că nu o crescut. Numai înainte, după război imediat a trebuit să dăm cota. A trebuit să dăm cartofi, fân, săcară. Și ce nu s-o găsit aici, o trebuit să dăm la stat cu preț slab, așa. […] Atunci oamenii o vândut, o dat vacă să nu mai facă vițel, fiindcă nu o avut mâncare pentru atâtea vite. Fiecare o ținut ce o putut. Aici tot s-o făcut cu mâna... numai acum o venit cu moto-cositoare, în urmă cu coasa o cosit, la cartofi numai cu sapa, numai cu mâna. Lemne cu mâna, cu joagăr am venit să tăiem, ca să avem. Așa a fost. Ăi tineri nici nu mai cred asta, nu mai cred. Și iarna o fost zăpadă atât... o trebuit să mergem în pădure, era până aicea sus. Așa o fost, dar dacă ai vrut un ban o trebuit să te duci. Acum e altă viață. Acum găsești orice, dacă ai bani. Dacă nu ai destul... Ne-am dus odată la pădure eu cu tata, am făcut la metri de lemne. Era un metru de lung, un metru de lat. Era 4 lei. Era 4 lei metru cub, un metru de lemne, așa s-o spus atunci. Abia am făcut 4 metri așa. Și era 4 lei! 4 lei era unul! Și făina era 12 lei! 
12 lei?!
12 lei! Cum așa, de unde era?
De la satul vecin, de la particulari de jos care o avut grâu și care o avut făină. O trebuit să cumpăr făină de la particulari, că iar n-ai găsit în prăvălie. După aia, mai la urmă s-o găsit. Te-ai dus la Reșița și ai putut să cumperi. Atunci imediat ... asta a fost în ’52. Era alți bani, pe urmă s-o schimbat și bani. Era milioane atunci. 
Da, da.
În ’52 s-o schimbat și era foarte ... trebuie să mergem să schimbăm. Au mers câțiva ...
Și restul au rămas cu banii și nu mai ....
Da, au rămas cu banii, da. Numai viața o mers mai departe [râde] ... viața o mers mai departe. Numai dacă spunem la ăi tineri, poate spun: ”de ce ați fost așa proști?!” [râdem]. Așa a fost atunci.
Da. Așa e simplu să zici despre altul ....
[…]

DEPORTĂRILE ÎN URSS ȘI SATUL RĂMAS CU COPII CARE SĂ FACĂ MUNCI DE ADULT
[…]
... muncitorii care o fost în vârstă s-o dus în Rusia. O venit unu’ aicea, o venit la sfat acolo și a zis ... până la data asta, până atunci ... atunci i-o luat în Rusia. Noi copiii am rămas și ăi bătrâni.
Când asta?! 
Asta în ’45. După război imediat.
Și unde s-au dus oamenii aceia?
Poftim?
Unde au fost dus în Rusia?
Eu știu ... Nu pot să spun acum ...
Aha...
Eu am avut o soră și un frate. Sora o stat 5 ani acolo si fratele o fost 6. 
Deci au luat și bărbați și femei?
Și femei și fete. Mulți o murit acolo.
Și ce îi punea să facă? Ce au făcut ei acolo?
Au făcut ... unii au lucrat la mină. Fratele meu o lucrat la mină, l-o pus la mină acolo. Și unii i-o pus la spălat la aur, la ”dragă”, sau nu știu cum i-o spus. Și mai mulți o lucrat în pădure, la metri, o făcut metri. Și ăștia care nu o făcut norma nu o primit de mâncare acasă seara.
Of ...
... așa o povestit de acolo. Mulți o rămas acolo, mulți o murit. 
Da’ i-au luat și cu copii sau doar oamenii?
Numai oamenii ... care o fost mai tare. Și de 17 ani o dus acolo. Că și eu am un văr și de 17 ani l-a luat ... mai mare, mai voinic și l-o luat.
Și cam câți oameni au fost luați din satul ăsta?
Păi, asta nu mai știu. Care au fost pentru lucru, ăștia au fost luat. Numai bătrâni și copii au rămas.
Și pe dumneavoastră cum de nu v-au luat, erați mai mic?
Da. Eram mai mic. Aveam 9, 10 ani.
Și câți frați și surori ați avut?
Eu am avut două surori și un frate, eram 4. Era o boală atunci când o fost ei mici. O paralizat sau nu știu, s-o îmbolnăvit copii mai mulți așa...
Poliomielită cumva?
Și o rămas mai mulți așa șchiopi.
Ă meargă așa cu un picior ...
Da, da. 
Aha. 
Sora mea o avut o parte, o rămas cam paralizată. O rămas și nu o mai crescut așa cum trebuie. 
Probabil poliomielită.
Poate. Cum o chemat asta nici eu nu știu. Mulți o murit și care nu o murit copii din’ăștia parcă o rămas ceva. Așa o fost. ... Și la școală ... am mers noi iarna la școală și primăvara o trebuit să mergem noi la ocol. Copii, că o fost numai copii s-o dus...
Aaa, da. Că oamenii buni de muncă au plecat și în sat au rămas bătrânii și copiii!
Da! Bătrânii și copii!
Și cum era atunci?
Păi fiecare cum o putut. 
Ce treburi făceați dumneavoastră atunci?
Păi, dacă o fost ceva de lucru o trebuit să mergem.
Ce făceați?
Păi, ne duceam la canal, om stat de pază. Unii au aruncat lemne în canal și noi am stat că dacă se oprește să îi dăm iară drumu’. Da. Și pe urmă primăvară ne-am dus aicea la ocol, asta a fost aproape în fiecare an în primăvară. Și am lucrat la pomi.
Și primeați niște bani pentru mucă?
Da. Au plătit câteceva.
Dar nu a veați un contract sau așa ceva?
Nuu.
Vă luau așa: ”veniți să munciți și vă dăm niște bani”?
Au chemat toți copii și au scris atâtea zile ai lucrat, atât ai plătit.
Vai...
Da’ nu i-o angajat sau ceva.
Deci asta din ’45 când s-a terminat războiul și până când?
Asta o fost atunci, acum s-a mai schimbat. Atunci a fost așa.
Și cu cine ați mai rămas acasă?
Cu părinții și soră bolnavă.
Pe ei nu i-au luat la lucru...
[…]
Și eu aveam 14 ani. O trebuit să merg la lucru în pădure. Tata nu o avut pe cineva și m-o luat pe mine. Și am tras de firiz toată ziua. Cum am putut. Ca să câștigi ceva. 
Hmmm ... A fost greu atunci. Au fost ani grei.
Da. Să știți, să știți. Și nici mâncarea nu prea o fost. Dacă vă spun 12 lei kilogramul de făină, nu?
Că era după război atunci și era problemă, nu se făcea ... a fost foamete în anii aceia....
Apăi și înainte de război nu o fost nu știu ce. Iară ce s-o produs aicea... Și în pădure tot s-o dus la lucru și o câștigat acolo la metri la pădure... 
[…]

ȘCOALA ÎN GĂRÂNA
Păi, la școală noi am făcut patru clase. Nu mai mult. Da. Nu era mai mult aici. După război, patru clase. 
Și nu ați continuat în altă parte?
Păi, unde?! Pe jos până la Reșița vreți să mergem? ... Și
[…]
ăștia au mai făcut înainte de război au făcut 7 clase. După război s-au făcut 4 clase și ăștia am ajuns noi. [râde]
Aaa, înainte de război se făceau până la 7?
Da, mai înainte. Eu nu am mai apucat. Și iara atunci când ne-am dus la școală, o fost în clasa I și a II-a, o venit cum să spun eu învățător și poate nici nu știa nemțește. 
Aoleu!
Și acum să lucrăm cu computerul [râdem] ... 
Și la dumneavoastră la școală ... știa nemțește învățătorul cu care ați făcut?
Da, era numai nemți atunci. Prima dată Și el o știut puțin nemțește... cine știe de unde o venit, nu mai știu de unde o fost. Și după aia o venit român și o învățat nemțește. Și într-o săptămână am avut două ore românește și două ore românește dacă copii vorbesc numai nemțește. Degeaba o spus că ăsta e scaun sau masă, nu? [râdem] Până te-ai întors, ai uitat. 
Vai, vai, vai, vai, vai...
Și era mai multe clase într-o cameră.
Mai mulți copii de mai multe vârste, îi învăța în același timp?
Da.
La dumneavoastră câți copii erau în clasă când ați făcut școala?
Apăi asta nu mai știu. Era două clase și acolo o fost împărțit de la a III-a până la a IV-a. Era o bancă așa lungă. Și nu erau scaune sau ceva, o bancă așa cum e asta dar mai lung. Și am stat la rând [râde].
Și aveați caiet?
Prima dată am avut o tablă cu creion din ăsta ...
Cretă? Albă?
Nu albă. Era e tablă de piatră sau nu știu de ce o fost și oi scris acolo cu un creion din ăsta tot de piatră așa ...
Aha.
Și după aia o venit caiete. 
Da’ altfel avea fiecare copil câte o tablă din aceasta?
Da, da. Și o luați acasă, făceați teme, scriați ceva?
Apăi da. Am scris acolo ce trebuia să scriem. Am luat acasă și am completat acolo. La două zile iar ne-am dus acolo. În tabla asta era o sfoară cu ceva udă, cu cârpa undă. Că nu ai avut o gumă sau cum se spune [râde].
Da, da.
Cu cârpa aia udă și ai șters. [râdem] Nici nu se poate spune ... că nici nu mai vorbesc așa bine românește.

FAMILIA ȘI CĂSĂTORIA
Dar vorbiți bine. Nu prea aveți cu cine să vorbiți românește. 
Numai dacă venim aici iară. Mai ales cum e acuma, că sunt numai români, vorbim românește. Nevasta nu știe românește. Ea a stat acasă la pământ. 
Ea stătea acasă și lucra?
Da, da.
Și dumneavoastră mergeați cu construcțiile?
Da, construcții, unde o fost ceva. Băieții s-o dus. Fetele o avut mai mult pământ...Eu sunt ginere aicea.
Cum anume?
Ginere am venit eu aicea.
Aaa, da.
Nevasta s-o născut aicea și eu m-am născut mai sus. Și m-am mutat aicea împreună cu soacra, cu socrul.
Cum se făcea atunci, cum era obiceiul? Se ducea fata la familia soțului sau invers?
Cam așa o fost. Ele o fost trei suror și nu o avut băiat. Și ea o fost mai tânără și ea o rămas în casă. Și o a trebuit să vine un ginere aicea. Și noi am fost doi frați acolo. 
Și v-ați împărțit.
Da. Și el o rămas acasă, o fost mai bătrân fratele.
Cel care a lucrat la mină în Rusia?
Da. O venit atunci când o venit în ’50 cam așa. Și m-am căsătorit eu. Eu în ’58 m-am căsătorit și am venit aici. Și am stat împreună cu ăi bătrâni și ... în două camere am stat, nu? După aia am făcut aici trei camere și acolo două. Aici era ușă când am venit și o cameră era în sapte. Și aici o fost intrare în curte, în grajd, șopul de fân. Cu lemne, cu ăstea. Iar aici era gard. ... Se aude muzică de jos?
Da se aude ceva. Poate de la han.
Începe jos acum am înțeles...
Da. Începe. 
[…]




Referințe
1. Creative Heritage, 2012. Reading the Local within the Global - Changing Ethnic Communities (Gărâna-Wolfsberg). Workshop Timisoara 2012.
2. Ghel, Hans, 2018. Rădăcini bănățene – încercare de eseu. Memoria Ethnologica nr. 66 – 67, ian – iun 2018, An XVIII.
3. Narai, Eusebiu - Marcel, 2008. Aspecte privind situatia minoritatilor germane din judetele Caraș și Severin in anii 1944 – 1948. Analele Banatului, SN., Arheologie - Istorie, XVI, 2008.
4. Tudorescu, Claudia, 2015. Studiu cultural istoric privind minoritatea germana (svabii bănățeni). Proiectul ”MINORITĂȚI MINORE” PA17/RO13-LP38/6.03.2015.
5. Vultur, Smaranda, 2014. Reading the Local in Global Terms: Changing Ethnic Communities (Gărâna / Wolfsberg). Ethnographic Studies in the Banat Multicultural Comunities. A Digital Approach. Editura Universității de Vest.


Resurse online
1. Herac, Angelica, 2018. Rețete pemești. Memoria Ethnologica nr. 66 – 67, ian – iun 2018, An XVIII. https://www.memoria-ethnologica.ro/wp-content/uploads/angelica-herac-retete-pemesti-mem-66-67-212-213.pdf
2. Date si fotografii vechi din Garana (un studiu al Creative Heritage) http://www.creative-heritage.eu/creative-heritage.eu/fileadmin/_creative-ch/Downloads/Workshops_download/Timisoara14_Workshop/CreativeCH_workshop_timisoara_4_local-global_SVultur_10042014.513.delay   

joi, 8 august 2013

Cum sa mergi la Lindenfeld pe bicicleta si sa si ajungi






De data aceasta Lindenfeld, satul  din Caras-Severin parasit nemti, ne-a lasat sa il gasim. Am pornit pe biciclete si am mers cam asa:


Anul trecut am reusit sa trecem pe langa si sa ajungem aproape de Resita (mai jos traseul dureros de anul trecut), alta trupa ne-a povestit cum a ratat cararea catre sat si au ajuns aproape de Caransebes. Toata istoria s-a incheiat si pentru noi si pentru cei ajunsi la Caransebes cu masini care ne-au recuperat in noapte de pe unde eram, cam la 50 de km distanta de masinile si gazdele noastre. De concertele (Festivalul de jazz de la Garana) din seara respectiva nici nu a mai fost vorba.


Aici intersectia unde noi am continuat drept anul trecut in loc sa o luam la dreapta pentru Lindenfeld.


 

 

Drumul

Teoretic drumul e marca cu o banda rosie (e un indicator intr-una din fotografiile din Lindenfeld) dar practic nu vezi prea des marcajul, in padure cei cu motoarele au facut o multime de carari paralele si e destul de usor sa te pierzi.
Sunt portiuni unde drumul merge peste dealuri prin poieni deschise urcand si coborand. Era o senzatie sa te dai la vale de pe coama dealului si alta senzatie sa impingi bicicleta la deal, alta senzatie era sa te dai la vale pe sleaurile din padure, trecand peste bolovani si radacini tinand cat poti tu de bine de ghidon sa nu zbori prin copaci. Cand aveam de impins bicicletele peste bolovani si sleauri ne doream sa putem impacheta bicicletele, sa le facem mici, mici de tot cat sa le punem la breloc si sa continuam drumul fluierand sau macar, daca nu merge o astfel de scamatorie, sa ne culeaga de pe drum masinile de teren care au trecut pe langa noi. Si cu toate acestea se pare ca senzatia faina sa te dai cu bicla la vale e castigatoare caci ne intoarcem de fiecare data.



 

Lindenfeld

 

Ne-am intalnit la biserica cu directorul Muzeului de Etnografie din Caransebes, ne-a povestit o multime despre locuitorii Lindenfeld. Exista un documentar al lui Radu Muntean despre Lindenfeld, sper sa il gasesc disponibil pe undeva. Iata un alt material video al lui Cata Tibor. Campul cu tei a fost locuit de o populatie germanica din Bavaria care a ramas in timp destul de izolata in aceste locuri. In anii '80 trocul cu nemti facut de Ceausescu a inclus si populatia de aici. Treptat au plecat toti, si exodul se termina in 1998 cand a murit ultimul locuitor care a refuzat sa plece altfel din satul sau. Azi majoritatea caselor sunt foarte daramate. Singura casa care a ramas mai intreaga este locuita din cand in cand de ciobani care au decorat frumos dulapul din bucatarie cu postere consacrate. Nemtii vin  in vizita aici, cu mare dor, se pare, dupa aceste locuri. Si spera sa refaca candva localitatea.














miercuri, 17 iulie 2013

O stână din Caraş-Severin



Ca să nu uităm de unde vine laptele şi brânza (făcută după o reţetă din care probabil a gustat şi Decebal) am vizitat din nou stâna de pe dealurile de la Brebu Nou, după doi ani în care am sărit peste acest program. Să ştie urmaşii urmaşilor care ar fi o altă sursă de lapte şi brânză în afară de cutiile şi pungile de pe rafturile supermarket-urilor. Și apoi s-ar putea sa nu mai vedem pentru mult timp acest mod de viata, asa cum exploreaza si autorul Ultimei Transhumante.

Mai sunt câteva ore până la concertele din seara de vineri la Festivalului de jazz de la Gărâna şi pentru că lumina e atât frumoasă şi cerul e senin şi clar pornim în vizită la stână. Pufoşenii de nori vegheză vazduhul şi pufoşenile de oi au în pază dealurile de lângă Brebu Nou. De îndată ce oprim maşina lângă stână o femeie micuţă şi energică porneşte hotărâtă spre noi. E toată numai un zâmbet, parcă ne aştepta. Nu ne-am mai întâlnit niciodată dar începem şi vorbim fel de fel şi mergem împreună spre căbănuţa în care stau cu rândul ţăranii care au oile în ortăşie în turma aceasta, stau aici în timpul verii şi mulg oile ... fiecare câte oi are, câtă brânză are. Ei sunt din Ilova, un sat cam la 15 km sud de Caransebeş, și vin peste deal către Brebu, pe un drum care zice că e judeţean şi arată ca un drum forestier, că e păşune bună şi lăsată nefolosită de când au plecat nemţii din Brebu Nou. Vine cam 6 lei de oaie pe sezon pentru păşune.



Căbănuţa de lemn e refăcută faţă de cum o ştiam dar ideea e aceeaşi, o casuţă din buşteni şi scânduri cam cinci pe trei metri. Pe masa din faţa căsuţei este un început de cină: un castron de tablă cu cartofi curăţaţi ţinuţi în apă.



În cabană sunt de-a valma: două pătuce de-a lungul cabanei pe dreapta cum intri, în stânga arde focul, în spate, pe peretele opus uşii este o poliţă pe care stau înşirate guguloaie mari, de caş ca nişte mămăligi albe năpădite de muşte negre. În fâşii de tifon mari stau alte guguloaie de caş la scurs. O rafală de vânt ce intră printre scândurile casuţei schimbă direcţia fumului şi eu ies afară aproape plângând de la fumul intrat în ochi. Mă prevenise femeia ca e căneală şi mult fum.


Mă reîntorc în casuţă. În stânga sunt două cuiburi de foc fiecare încălzind un ceaun, unul cât o cratiţă în care fierbe un pui şi altul zdravăn de tot în care fierbe laptele muls la amiază în care a fost pus chiag. Laptele cu chiag a dat în fiert aşa că e vremea să fie luat după foc. Laptele brânzit din ceaun este luat cu strecătoarea şi pus într-o fâşie mare de tifon şi apoi îşi va urma soarta, să stea la scurs agăţat de un cui din grindă alături de fraţii lui, guguloaiele de caş din laptele muls până acum.


Cei doi scot afară ceaunul în care a rămas doar zer fierbinte, să se răcească. Vine un neamţ mai târziu care cumpără zerul să dea la porci. Femeia verifică ceasul, e şase fix. Cam la 200 de metri distanţă de căsuţă sunt ţarcurile către care ciobanii mână oile. Lângă ţarcuri sunt două coşmelii de lemn, cât să intre un om culcat, acoperite cu folii de plastic, acolo dorm ciobanii să audă ... zilele trecute a venit un lup la stână în mijlocul zilei şi a agăţat o oaie, noroc cu câinii.

Bărbatul şi femeia închid cabana, i-au cu ei patru găleţi şi pornesc grăbiţi spre oi, e vremea mulsului de seară.
Femeia e într-un ţarc plin de oi şi le mână să treacă prin nişte mici portiţe către patru bărbaţi, fiecare cu găleată şi scăunel jos, pregătiţi pentru muls. Trei dintre ei sunt proprietari de oi şi unul este cioban.



Continuăm să vorbim. Ii intreb ce stiu despre festivalul de jazz ... Mai cu seamă femeia povesteşte o mulţime despre viaţa ei. Laptele ăsta contribuie şi el la studiile unei studente din Timişoara, nepoata ei. Dacă nu lucri în greu, cu forţă, nu ai ...mori de foame. Dacă nu-i servici ... de bine, de rau vine la lună. Copii mei dacă n-are servici, au fost de două ori şi ei în Germania acuma, o scos la sparanghel, au plecat să câştige că avem fata la facultate la Timişoara, nepoata. Şi nu-s bani. Cu o kilă de brânză, cu un miel primăvara ... apăi ce să ... că la şcoală trebuie să o ţi. Acolo trebuie să mănânce şi ea ceva, trebuie să mă îmbrăc ... or ai or nu ai. Nu pot să mă duc între coleji, între 700 de coleji ... acum e anul doi. Şi acum o venit copii la Sân Pietru că o căzut nepotămiu din cireş, şi-o fracturat picioru'. Io n-am putut să plec cu el la Timişoara, că am şase vaci acasă, doi cai, boi ... nu te ajută nime. 




După ce ultima oaie a trecut prin portiţa mulgerii bărbaţii pornesc cu găleţile cu lapte la căbănuţă. O iau de la capat. Laptele va fi strecurat, lăsat câteva ore cu cheag, pus la fiert, strecurat şi lăsat la scurs. Şi tot aşa de trei ori în fiecare zi.




Producţia de lapte e înregistrată precis într-un caiet de şcolar ţinut într-o pungă de plastic. Fiecare proprietar de oi are pagina lui unde se notează cât a colectat să se vadă când i se umple măsura. Măsura (M) are 10 litri, oca (O) are 5 şi cupa (C) are juma' de litru ... Când ni se umple mergem noi acasă şi vin alţii. De aceea întotdeauna sunt trei oameni la stână, pe lângă ciobani, să fie clară socoteala. Şi vine şi ne verifică controlul ... şefii care are oi multe, avem doi şefi care are oi multe. În înscrisul ăsta e caşul ăsta al dumneavoastră. El o terminat, ia omul ăstălalt care abia azi o început să o măsoare, azi la amiază. 
Se măsoară doar cu măsura, găleata gradată până la 10 litri care e măsura oficială a stânii.



Ca să cumpăr caş trebuie să aştept pe bărbatul femeii, este dintre cei care au fost la muls. Ea nu se ocupă cu vânzarea de caş. Se sterge pe mâini şi ia de pe policioara din spatele fundul căsuţei un guguloi de caş, îl aleg pe cel mai mic şi aşa mi se pare imens, are cinci kilograme. Ne dă să gustăm, e incredibil de bun, gras şi dens. Ca să îl fac brânză trebuie să îl tai bucaţi şi să le presar cu sare și să îl las să îşi tragă sare, a doua zi poate fi sărat, zic ei. Apoi ca să îl ţin trebuie să fac moare, sărată de să plutească oul în ea, moare de moare, şi în moarea aceea se ţine caşul sărat şi devine brânză.







Post postare am gasit poze mai vechi de la aceeasi stana

2008








2007