Cele mai duioase învăţături ale "şcolii de agitaţie şi propagandă"

De câteva săptămâni mă întâlnesc cu un croitor de 84 de ani. Când m-am oprit la colţul meseriaşilor de pe strada Traian a fost singurul care nu a vorbit chiar atunci cu mine şi nu părea că o să vorbim. A fost ultimul atelier pe care l-am vizitat atunci. A coborât din atelierul lui aflat deasupra prăvăliei de la strada, şi, aproape pot să jur, avea un fel de raze laser la ochi cu care m-a scanat când i-am spus că aş vrea să vorbim despre meseria lui, despre cum a învăţat-o. A tăcut şi m-a întrebat el pe mine:

- De ce v-aş răspunde la toate aceste întrebări?

- Nu trebuie să răspundeţi. Eu aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră dar trebuie să vreţi şi  dumneavoastră.

- Vă daţi seama că e o viaţă de om aici?

- Tocmai d’asta vroiam să vorbesc.

 

Între timp s-au adunat câteva ore de înregistrări. Din când în când trebuie să ne întrerupem să ia o gură de aer... „îmi răcolesc viaţa! [...] Mă rog, eu trăiesc clipele, dragă!”. I-a fost frică exact de asta. Amintirile extrem de detaliate sunt redate într-un limbaj cu cea mai mare densitate posibilă de figuri de stil.

"[...] ... M-a lăsat tata cu doi boi neînvăţaţi la plug. [...] I-am învăţat să are ca pe doi copii. Şi lumea mă admira. Erau doi boi suri, alb cu un gri înspicat, de o frumuseţe, de o frumuseţe! ... Când m-am despărţit de ei i-am pupat în bot. [...] a fost extraordinar! Cum i-am înjugat, cum dădeam doi porumbi la unul, doi porumbi la altul după ce făceau un ocol de brazdă şi ei fugeau sărăcuţii, erau tineri, ooo, erau ca şi mine. Şi mă ascultau, nu ieşeau din brazdă. Îmi făceau o treabă uluitoare de frumoasă iar ei erau tineri, puternici ... of, of ... îmi răcolesc viaţa! [...] Mă rog, eu trăiesc clipele, dragă! ... Când am văzut că rămân cu pantalonii rupţi şi desculţ şi tai la coceni pe câmp noapte am spus, când tata o veni din război o să îi zic: „aici sunt oile şi boii şi ce ai mai lăsat tu şi eu am plecat!” ... "

„Am plecat cu cămaşa udă că nu am mai avut timp să se usuce. Nu mi-a dat mama decât o cămaşă şi o pereche de indispensabili şi o găină tăiată şi friptă pe grătar. Şi am plecat cu boii noştrii, cu căruţa noastră şi cu verişorul meu. Doi verişori! Unul care mergea ucenic şi unul care era cu 7 ani mai mare şi ne-a adus la Bucureşti. Am venit în Roşiori, când am venit am ajuns dimineaţa la Roşiori că toată noaptea a mers căruţa. Şi toamna foşnea frumos, copii eram ... "

Pe fundalul evenimentelor istorice mari pe care le-a parcurs România în secolul XX, amintirile personale se intersectează cu precizări ontologice care continuă să mă facă să verific reportofonul să mă asigur că am prins tot:

"...Vâltorile timpului! și aicea precizez o vorbă: nu a fost timp bun, nu a fost timp rău! nu e niciodata timp bun sau timp rău. Sunt oameni care trebuie să se descurce în toate timpurile indiferent de cum sunt. Și în toate timpurile lumea a trăit. Unii bine, unii prost, unii mediocru. Omul trebuie să se descurce în orice situaîie ar fi. Nu e problema timpului. Timpul își urmează cursul lui....transformările politice sunt impulsul vieții..."

Până când reuşesc să termin de prelucrat datele şi de găsit forma cea mai potrivită în care să le pun am pregătit un platouaş puţin mai liric. Mi-a povestit cum în perioada armatei a fost trimis la şcola de agitaţie şi propagandă. Erau anii de început de comunism în România iar energia unui tânăr, plecat de la țară de la un trai foarte greu, extrem de ambițios și dornic să își clădească o viață de domn la oraș era potrivită acelor vremuri. Elanul lui s-a potrivit cu elanul acelor vremuri. El se raportează la modele și valori interbelice dar le integrează cu elanul comunist din acei ani. Voi explora pe viitor posibile disonanțe cognitive despre perioada comunistă. Deocamdată, din ce mi-a spus, pentru el, participarea la şcola de agitaţie şi propagandă a fost cel mai probabil prima lui expunere la explorări metafizice, chiar dacă erau puse în slujba clădirii omului nou, pentru el au rezonat puțin altfel. Învăţăturile şcolii de agitaţie şi propagandă sunt redate aici probabil în cea mai duioasă interpretare posibilă.

Şcoala de agitaţie şi propagandă

Aţi amintit din nou de „Şcoala de agitaţie şi propagandă” pe care aţi făcut-o în armată ... 

Aa, da, şcoala politică... care m-a trimis să fiu agitator

Vroiam să vă întreb câte ceva despre şcoală ...

... Vedeţi dumneavoastră oglinda aceea. Ce are ea? O crenguţ de brad. Bun. Eu ca agitator sau ca politician vin şi spun: Vedeţi ce frumoasă e oglinda? Vedeţi ce zimţi frumoşi are? Da’ vedeţi că are o crenguţă de brad. Da’ ce simbolizează bradul? Bradul simbolizează tinereţea, vigoarea şi viaţa noastră. Dar oglinda la ce îţi foloseşte? Oglinda ne vede cum suntem, puşi la punct sau nu suntem puşi la punct, să ne punem să fim şi noi frumoşi. Deci mai departe, ce scrie „proletari uniţi-vă!”. Ce spune această lozincă? Adică să ne unim forţele toţi la un loc să facem o treabă mare! Bun, pentru popor sau pentru univers, pentru tot ce ne înconjoară. Deci aţi înţeles? ... Vedeţi paharul ăla? Ce pahar frumos este! Este mov, are interiorul alb ca să vedem ce consumăm. Cât de plăcut este ca să bei din el?! După ce îl folosim nu îl aruncăm, îl lăsăm urmaşilor noştrii. Deci din orice ... Vedeţi ce frumos e păhăruţul acela roşu? Da’ la ce foloseşte acest păhăruţ? Acest păhăruţ poartă în el nişte nasturi care îi folosesc la anumite haine. Şi de ce e roşu? Ca să îl văd mai bine. Şi dacă nu îl mai foloseşti nu îl arunci? Mi-l dai mie? Nu ţi-l dau dumitale, îl folosesc cei care vor veni după mine... Aţi înţeles? Din fiecare nimic .... Caietul, dumneavoastră aveţi un caiet alb cu arc. Ce frumos e! Da’ de unde l-aţi cumpărat? Dar ştiţi câte întrebuinţări are caietul dumneavoastră? Pe acest caiet puteţi trece anumite cuvinte. De exemplu, ce aţi întâmpinat în fiecare zi, ce vreţi să faceţi a doua zi. Da’ v-aţi întrebat vreodată dacă a fost mulţumit acela care v-a făcut acest caiet aşa de frumos? Deci ... orice nimic este imens! Da’ să ştii să îl vorbeşti şi să poţi. Mai depinde ce acţiune duci, adică valoarea lor, conţinutul sau altele, depinde... [...] Deci m-aţi înţeles? Orice nimic să ştii să îl dezvolţi în faţa oamenilor. Ca profesor dintr-un şiret de pantof trebuie să ţii o oră să explici ce e cu el. V-am explicat odată o treabă... Eram odată la observatoare, acele observatoare făcute din bârne şi cu benoclul vedeai...

Ca un foişor.

Un foişor în armată. Şi acolo aveam nişte portharturi şi cu benocluri cu care vedeai cam la 500 de metri chiar. Şi unii se înălţau pe ele.[...] Şi s-a ţinut o şedinţă şi ne-a spus acolo printre altele să folosim bine, să ştim să folosim bunurile cu care suntem dotaţi că se investeşte bani în ele să le folosim. Şi când m-am sculat şi le-am explicat odată valoarea foişorului, a porthartului că e făcut dintr-o piele de animal, prin câte mâini a trecut ca să ajungă la noi acea gentuţă şi noi venim să însemnăm pe el. Ne întrebăm noi ... ar mai fi fost acum această gentuţă daca toţi se însemnau pe el prin câte mâini a trecut? Cât a păscut acela un animal şi prin câte a trecut pielea aceea de vacă să ajungă un porthart la noi? Când le-am explicat asta, când m-am oprit au bătut din palme comandanţii. Aţi înţeles? [...] vedeţi hârtia asta? Ea nu e bună de aruncat, nu e bună. Ea e bună de îndreptat, de folosit şi dacă se poate o folosim şi în alte direcţii dar nu trebuie să ne batem joc de ea. Cât s-a muncit de la acel copac să se facă hârtie până la ... Deci, însemnătatea, valoarea la orice nimic. [...] Vreţi să vă mai arat ceva?

Da

[Caută pe un raft şi găseşte un sul de hârtii legate cu un elastic. Le desface şi mă invită să ţin de un colţ al posterului în timp ce el îmi prezintă mostre de ”agitație și propagandă”. Deși folosește de multe ori un limbaj bogat în arabescuri, nu vorbește chiar așa ca în filmulețele de mai jos tot timpul.]

... aveţi un fel de a vorbi .... de a vorbi frumos, de a alege cuvinte frumoase ...

Interiorul vorbeşte, explică exteriorul, e clar?! În adâncimea sufletului meu eu aştept să mor că e normal, e timpul e viaţa, suntem materie. Suntem florile de primăvară şi toamna vine bruma. Stai că am vrut să vă spun ... este interiorul meu aşa făcut, aşa e construit. Ăsta sunt. Dar dacă eu aveam posibilităţi să învăţ eram departe, era depate că mi-a plăcut. Dacă şi aşa bătrân îmi place totuşi să învăţ de la alţii care sunt mai pregătiţi ca mine. Acuma mai e şi o treabă, eu am aceşti ani şi am lucrat care va să zică de la 32 de ani cu lumea. La mine veneau să le iau măsură părinţii cu copii. Şi veneau copii şi mai ă împiedicam de ei când luam  măsură, că trebuia să fiu pe lucrare, nu? Şi ziceam: „dă-te mai încolo dumneata!”. Mama zicea: „ce-i spui „dumneata”? dă-te, mă, încolo!”. Dar nici nu pot să îi zic altfel. De ce să îi spun „tu”, ce l-am crescut eu? Aţi înţeles? Deci în adâncime ... [...]

Ce mi-aţi descris mai devreme cu fotografiile ...

O cultură generală se chema la noi, lecţii de cultură generală dar acolo era un centru politic numai ofiţeri. Era o şcoală la Lugoj deci am fost la regimentul 3 grăniceri Oradea. Şi de acolo plecau aceste plutoane împânzuite pe linia de frontieră şi acest regiment, centrala era, care dirija aceste plutoane. Şi la Lugoj m-au trimis la şcoala de agitaţie şi propagandă, cunoştinţe generale dar foarte bune şi la timp sau, mă rog, eu am ... şi acolo erau numai ofiţeri, comandaţi, profesori pedanţi, puşi la punct şi, domne’, te făcea om, domne’! Un singur exemplu, unul dintre ei ne-a ţinut odată o lecţie de frontieră ... şi zice „când ieşiţi afară înarmaţi cu trei arme în spate şi vă mângâie obrazul vântul de iarnă nu simţiţi că trăiţi şi sunteţi cineva în lumea asta să apăraţi o ţară? Cât o să doriţi voi când o să fiţi la vatră să mai fiţi în acel punct cu acea adiere de vânt de iarnă şi de viscol!” Deci nişte ... deci, domne’, te făcea om, domne’! aţi înţeles... „când ieşiţi afară şi încărcaţi armele şi auziţi cucul cum cântă şi voi plecaţi să controlaţi această pajişte a ţării, de ce nu simţiţi că trăiţi să fiţi mândri de voi înşişi? Să ştiţi că o să va fie răscumpărată munca în viaţa voastră dar voi nu ştiţi acuma.” Şi nu-i aşa?

Din cum povestiţi dumneavoastră pare o şcoală de poezie mai mult. Unde era agitaţia în toată treaba asta?

Agitaţia era pe direcţie ... canalizare de partid, adică să explici pe linie de partid aceste lucruri. Eu v-am explicat tradus la timpul meu.

Meseriașii

Undeva pe strada Traian, la parterul unei clădiri vechi, stau aliniate patru ateliere de meşteşugari. Câte o firmă deasupra vitrinei anunţă cu ce se ocupă fiecare: croitorie, plăpumi-tapițerie, geamuri-oglinzi-rame, blănărie. În oraş atelierele acestea sunt tot mai puţine. Probabil am auzit fiecare dintre noi la un moment dat o replică de tipul: "nu ştii vreun cizmar, al meu s-a mutat?". Amintirea atelierului de odinioară e păstrată o vreme de firma care anunță că acolo a fost un atelier, la parterul unei clădiri interbelice sau al unui bloc comunist sau undeva în vreo piaţă. 

Deocamdată pe strada Traian situaţia e alta. Cele patru ateliere, a căror vitrină e luminată de soarele de dimineaţă, deschid porţile în zilele de lucru, meșteresc la treburile lor şi aşteaptă clienţii. În faţă la atelierul de tapiţerie se întâmplă mereu câte ceva. Azi în fața atelierului un bărbat așezat pe un scăunel mișca ritmic pieptenii unui darac făcând un nor pufos de lână scărmănată. Sub soarele primăvăratic de noiembrie, câlții de lână dintr-o saltea veche se transformă în lâna mitică de aur. Domnul de la darac împachetează frumos explicaţia despre cum se scarmănă lâna. Tragem două duble și o prezentăm pe a doua, cea frumoasă, fără căciulă:

 

În atelier mă întâmpină meseriaşul, domnul Mihai. Un om de o extraordinară bunăvoință care zâmbeşte cu toată faţa. Îngăduie să îmi povestească câte ceva despre meşteşugul lui deprins în familie de generaţii (mai jos conversația). Îmi dă oferta cu serviciile lor, dacă tot am posibilitatea să o postez pe Internet.Vine la clienți dacă este nevoie și repară ce trebuie să fie clientul mulțumit (canapele, fotolii, saltele sau plăpumi și perne pentru cine mai are modelul acesta).

Mai apoi trec prin atelierul geamgiului şi vizitez atelierul de blănărie. Și la blănărie meșteșugul este transmis în familie, fiul domnului blănar are la rândul lui atelier de blănărie pe Moşilor vechi. Lucrează tot ce este cu blana în afară dar și haine de piele. Mai mult cereri de reparații și transformări în ultima vreme. Nu mai sunt blănării cum erau odată, remarcă domnul.

Mă întorc prin atelierul cu geamuri şi oglinzi. Se pare că toţi geamgii sunt din nişte sate pe lângă Cluj, aşa îmi spune domnul care vorbeşte puţin cu un alt grai. Domnul nu doreşte să apară la televizor sau altceva dar îngăduie să îmi povestească despre satul lui şi să îmi citească o poezie din monografia satului natal, Mărgău.

Meşterii trec dintr-un atelier în altul, vecinii şi cunoscuţii trec şi salută. E dute-vino la ateliere şi e o anumită atmosferă de comunitate, un fel de Tache, Ianke și Cadîr mai contemporani. După cum îmi povestea domnul care scărmăna lână care este pensionar, vine pentru că îi face plăcere.

În perioada interbelică era greu să găseşti un meşter bun care să fie dispus să îţi primească copilul ucenic la vârsta la care de obicei erau trimişi în ucenicie, cam pe la 12 ani. Era o strategie bună pentru cei care aspirau către ocupaţii de oraş. După cum plastic explica Lina care a urmărit perseverent să îşi trimită toţi cei 6 copii la ucenicie, să înveţe carte "să [nu] îi bată vântul în fund pe brazdă". În perioada comunistă şcolile profesionale şi de arte şi meserii au preluat acest rol. Azi şcolile profesionale sunt material pentru discursurile politicienilor ca o soluţie posibilă pentru integrarea profesională a tinerilor fără să se întâmple ceva mai palpabil decât un discurs. Care ar fi meseriile actuale pentru azi? Cum și cine le-ar putea învăța?

Cele mai populare ocupaţii de orăşean de azi se desfășoară destul de mult într-un spațiu virtual, manevrând obiecte virtuale. Nu a fost ușor să îi explic bunicii (o blănăreasă de 93 de ani) cu ce mă ocup eu, nu știu încă dacă are o imagine prea clară. "Adică nu fac nimic concret!", stau şi scriu la calculator hârtii şi stau pe Internetul (ce-o mai fi și ăla). Pentru bunica meseriaşul e meseriaş, e o categorie aparte bine cotată. Un meseriaș bun dezvoltă o anumită etică a muncii lui, are respect pentru lucrul bine făcut, știe că munca lui depinde de recomandările clienților. În altă ordine de idei, e aproape terapeutic să faci ceva concret, să faci ceva cu mâinile tale. Speculând nevrozele corporatiste de cobai ce învârt roți virtuale, trainingurile companiilor încearcă să aducă oamenii în spații concrete, făcând lucruri concrete: ateliere de tot soiul în care oamenii fac ceva cu mâinile lor. Încă fabulez că aş putea să am un război de ţesut, că aş ciopli lemn, că aş face haine...

Domnul Mihai, tapiţerul

Istoria personală povestită de domnul Mihai e aliniată vremurilor parcurse de România în perioada despre care el povestește : de la perioada comunistă când nu prea găseai de nici unele de pilotă nu se auzise și plapuma tradițională era o zestre mult prețuită; elanul construcțiilor de după 2000; criza de după 2008 care lasă oamenii fără obiectul muncii și împinge un număr semnificativ dintre români să caute de muncă în afara țării. 

De cât timp vă ocupați de meseria asta?

Aa, păi de 45 de ani. Păi da, că am peste 60 de ani.

Mulți înainte!

Mulțumesc la fel!

Cum ați învățat meserie? Îmi povestiți puțin?

Da, sigur că da. Am învățat de la niște oameni care erau la vremea aceea mai în vârstă, puțin rude cu mine. Și totul s-a învățat, nu era ca acuma, adică cum era, omu’ venea dimineața, la 7 la atelier nu venea cum vine tineretul ăsta acuma la 9 sau la ... Spălam și geamuri, făceam și meserie, mă duceam și unde mă trimetea meșterul și tot așa … Meseria se învață, se învață greu … da’ dacă ești băiat serios și vrei să muncești se învață ușor. Eu am mai avut un frate care a fost plăpumar, salterar … care a murit săracu’  … acum noi lucrăm cu ce aduce clientul: plăpumi, perne, saltele, scaune, fotolii și lucrăm cu juma de preț. De ce? Că e criza asta, oamenii sunt foarte amărâți, foarte dezamăgiți de sitemul ăsta, de viața asta și cât de cât avem de lucru să ne plătim datoriile și să ne mai rămână și nouă acolo de … existent noastră.

Ce lucrați?

Reparăm canapele, reparăm scaune, indiferent dacă sunt mai deosebite, mai simple, uși capitonat, tâmplărie, dulapuri ... ce are nevoie clientul ... tapițerie de orice fel, canapele, fotolii, scaune, saltele. Uitați cum e alea, le desfacem, le facem din nou. Așa ... uitați cum ar fi aicea plăpumi, perne, saltele pentru copii. Le dărăcim lâna din nou, la unii clienți care au saltele și le facem la comandă. Deci să zicem în loc să le luam ... dacă ar fi 300 de lei le luăm 150 de lei să le facem și să fie toată lumea mulțumită.

Unde v-ați născut?

Eu m-am născut în București chiar aici în sectorul ăsta 3, suntem neam de neam de bucureșteni.

Și părinții dumneavoastră cu ce se ocupau?

Păi tata a fost plăpumar, am avut un unchi care era tapițer ... și am învățat mai multe. Eu nu am avut numai o meserie, am învățat mai multe că așa era pe timpul lui nea Nicu, se învăța mai multe, erai policalificat. Eu știu să fac și o croitorie, știu să fac și o marochinărie, în afară de meseria asta care o știu de mic copil de la 12, 13 ani.... Așa că vă rog frumos dacă aveți ... cum aveți dumneavoastră prioritate să ne dați pe internet. Noi lucrăm foarte serios, oameni la locul nostru, venim când trebuie la client, nu amânăm , nu luăm bani aiurea decât .... deci am spus o vorbă, e vorbă, ca să mă înțelegeți. Ca românu’, ca ardeleanu’ păi da... Facem la comandă dormeze, diferite paturi cum vrea clientul.

Cum era pe vremuri în București când ați învățat dumneavoastră meserie?

Era foarte greu pe vremurile astea, cu 30 de ani în urmă, dar totuși era de lucru. De ce era de lucru? Pentru că era economie, aveam loc de muncă, aveam intreprinderi, se putea lucra. Și eu dacă la timpul ăla îmi dădea 150 de lei ca manoperă pentru o plapumă vă dați seama că banii ăia aveau o valoare extraordinară, acum nu mai au nicio valoare știți, nu mai are e slab de tot valoarea care este acuma. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu și dacă suntem serioși și corecți ne descurcăm. Că pe timpuriPe vremuri aproape toate erau naturale, și materialul ăsta [îmi arată un fel de salteluță desfăcută care este în lucru] are 40 de ani și e mai bun decât ăsta cu care lucrăm acum și ăsta la fel și o reface și este mai bune decât ce este acuma. Că totul acum este sintetic și e totul de plastic.

Se făceau mai trainic lucrurile.

Se făceau mai serios și mai bune, din ce cauză? Că era și materiale mai bune si omul lucra, că dacă vedea clientul că pui materiale ca lumea și solide îți plătea, îți dădea și încă ceva în plus. Și aveam de lucru în prostie, aveam câte o lună programare.

Cam în ce ani se întâmpla asta?

Cam din 75 până aproape în 90, că pe urmă a fost cu revoluția. Munceam câte 12 ore pe zi dar eram mulțumit că aveam ... că eu am cinci copii, vă dați seama ...

Să vă trăiască!

Sarut mâna! Și pe toți i-am crescut foarte bine, aveau toți ce le trebuie, tot, tot ce le trebuie.

Și vreunul din copii știe meserie?

Da, da, am un băiat care are 40 de ani și care are și el cel puțin 25 de ani de meserie că îl iau de la 13 ani cu mine. Da și face plăpumi, tapițerie, canapele, saltele, face de toate. Dar ce să vă spun că nu prea mai e treabă cum era și băiatu’ săracu’ vrea să plece din țară, să se ducă să lucreze acolo.

A aranjat ceva?

Da are un prieten. Are un prieten care e plecat de vreo cinșpe ani. A zis: ”domne, mă duc în Danemarca să vedem ce găsesc pe acolo. Poate găsesc să iau și eu 1500, până în 2000 de euro cu chiria, cu nuștiu ce tot îmi mai rămâne și mie.” Sunt cuminți, i-am crescut frumos, ca lumea dar asta e situația la noi în țară, economia e la pământ. N-am nimica cu președintele ăsta dar până în 2008 a mai mers balanța, că aveam șantiere, lucram saltele multe, lucram perne, garniture de pat. Acum nu mai ai ce să mai lucrezi că șantiere nu mai sunt, locuri de muncă e ceva dezastru, și așa mai departe.